Pentru cine bat clopotele?

De ce Rusia și-a concentrat trupele la granița cu Ucraina? Ce au de gând Putin și echipa lui? Este iminentă o invazie a Ucrainei? O altă formă de agresiune? Exprimă oare textul publicat recent de Surkov – cel în care se spune că sensul existenței Rusiei ca stat este extinderea ei permanentă, „подлинный экзистенциал нашего исторического бытия“ – strategia ulterioară a Kremlinului în regiune?

Toate aceste întrebări care alarmează acum Occidentul și mai ales pe vecinii Rusiei nu pot avea un răspuns univoc. Cel puțin nu în afara Kremlinului. Deși m-aș mira dacă aș afla că măcar acolo toată lumea e la curent cu planurile șefului. Ce-i în mintea lui Putin și a celor mai apropiați sfetnici și tovarăși ai săi nu poate ști nimeni. Imprevizibilitatea e tactica pe care a mizat mereu actualul regim de la Moscova. Presupun că multe decizii luate de Putin au fost o surpriză chiar și pentru el, atât de mare e rolul improvizației și al creativității în manevrele la care a recurs pentru a-și atinge scopurile.

Aici e firesc să ne întrebăm: și care au fost aceste scopuri? La ce i-a folosit instaurarea unui regim loial, dar autoritarist, autonom și fundamentalist în Cecenia? Umilirea Georgiei în 2008? Anexarea Crimeii? Intervenția în Siria? Măcelul din Donbas? Asasinatele politice pe teritoriul Federației Ruse și peste hotarele ei? Etc.? Pentru un om normal, finalitatea tuturor acestor aventuri geopolitice și crime sunt izolarea țării, prejudiciile economice aduse de sancțiuni, anularea șanselor pentru o dezvoltare durabilă și sănătoasă etc. Dar nici Putin, nici clica lui nu pot fi judecați cu această unitate de măsură. Acești oameni trăiesc într-o altă lume, o lume închipuită de alții cu mult înaintea lor, dar ai cărei prizonieri sunt în continuare.

Comportamentul Moscovei în această nouă criză ruso-ucraineană urmează un scenariu rodat: generalii aduc o puzderie de tancuri și soldați în imediata apropiere a zonei de conflict, dar fără a asigura îndată întreaga logistică necesară unei invazii (cel mult, a unei incursiuni sau provocări); sateliții „inamicului potențial“ (occidental, firește, căci Kremlinul are, de când lumea, un singur dușman pentru mentalul colectiv de acasă: Occidentul) observă această îngrămădire de oști și trag alarma; într-o primă fază, diplomații ruși ironizează pe seama isteriei și panicii occidentalilor, desigur „nefondate“, pe când în a doua fază, reafirmă apăsat dreptul țării lor de a interveni acolo unde interesele acesteia ar fi primejduite (nu are Rusia circa 500 000 de noi cetățeni cu reședința în Donbas? mai vreți „interese“?).

Răspunsul Occidentului nu întârzie. Și nu constituie, nici el, o surpriză: țările din G7 își declară solidaritatea și sunt gata să formeze un „front comun“ în fața agresorului; țările NATO din estul Europei își consolidează capacitățile defensive, iar cele din vest și americanii promit să livreze mai mult ajutor militar Ucrainei, adică arme și muniții; se „intensifică“ discuțiile privind crearea unei forțe militare comune UE și a unei grupări navale NATO în Marea Neagră, lac revendicat de Matușka.

Până aici, totul a fost previzibil. Ce este mai greu de prezis e cum va proceda Rusia în ianuarie, cel târziu februarie, termenul-limită al invaziei, potrivit Pentagonului. Dacă Putin a vrut să-i pună la încercare pe noii lideri ai Occidentului (Biden, Scholz, Draghi, Kishida), să provoace și să stoarcă, până la urmă, din UE, NATO și G7 niște declarații antirusești ca să-și consolideze, astfel, pozițiile acasă, pe fundalul unei crize economice și mai ales pandemice pur și simplu devastatoare în Rusia, atunci e foarte probabil că războiul nu va avea loc. Dacă însă cei peste 100 000 de mii de soldați aduși la hotarul cu Ucraina au fost răspunsul, cât un avertisment, al Moscovei la negocierile de aderare ale vecinului său vestic cu NATO, atunci orice e posibil.

UE, SUA și NATO pot riposta în mai multe feluri, dar singurele măsuri capabile să lovească dureros Rusia sunt: deconectarea de la sistemul SWIFT, blocarea în instanță a gazoductului Nord Stream 2 și furnizarea de (multe) armamente și tehnologii militare performante forțelor armate ale Ucrainei. Chiar dacă occidentalii s-au arătat gata de aceste măsuri, e greu de crezut că le vor lua, în ciuda tuturor declarațiilor. Conștiința că agresori ca Rusia și China trebuie opriți cu toate mijloacele disponibile s-a consolidat în Occident în ultimii ani, dar de la vorbe la fapte e o cale pe care doar curajul o poate parcurge. Putin și echipa lui de securiști s-au îndoit întotdeauna de acest curaj al clasei politice din Vest. De aici tupeul cu care au încercat să o intimideze și să o umilească. Și, cine știe, poate că acesta e adevăratul mobil al agresivității rusești față de occidentali: să-i trombonească pe fraieri. Iar restul nu-i decât un pretext, bine camuflat ideologic și propagandistic. O vrăjeală pentru nătăfleți. Dar poate că și o formă a autoamăgirii. La urma urmei, regimul actual de la Moscova provine dintr-un mediu unde trasul clapei e o chestiune de onoare. Indiferent de prețul plătit.

______________________________________________

Urmăriți-ne pe Facebook, Instagram, Telegram și YouTube