Povestea de succes a Irinei Rîngaci

Luptătoarea Irina Rîngaci la doar 19 ani a devenit campioană europeană printre senioare, iar la 20 de primăveri împlinite a realizat un lucru care părea pur și simplu incredibil de obținut la o vârstă fragedă din punctul de vedere al constituirii atletice – a intrat în posesia titlului mondial. Astfel, pentru prima dată în istoria luptelor, un reprezentant al Republicii Moldova s-a învrednicit de trofeul mondial suprem.

Anul 2021 i-a adus compatrioatei noastre patru titluri de cel mai înalt rang la Mondialele și la Europenele de seniori, tineret și juniori, plasând-o pe culmile unei cariere în plină ascensiune, practic la început de drum. Însă puțină lume cunoaște sau își amintește că, doar cu un an în urmă, atleta noastră era pe cale să abandoneze sportul și să emigreze la părinții săi în Germania, din cauza lipsurilor și indiferenței cvasitotale a statului față de sportivii săi, acești ambasadori ce îi creează faimă și-i dau strălucire pe arena internațională…

– Irina, deși ai avut rezultate de răsunet și până acum, în doar șase luni pe parcursul anului 2021 ai escaladat niște culmi nemaivăzute, în premieră pentru Moldova: mai întâi ai devenit fără drept de apel campioană continentală la Varșovia (Polonia), în aprilie, apoi în luna mai te-ai impus la Europenele Under-23 de la Scopje (Macedonia de Nord); în august deja erai campioană mondială printre junioare, succes obținut în stil magistral la Ufa (Federația Rusă), iar în octombrie, la Oslo (Norvegia), ți-ai încununat palmaresul cu un nou titlu mondial, de această dată la senioare. Te rog să ne împărtășești cum ai reușit să-ți creezi o poveste de succes atât de impresionantă, care pare chiar de necrezut…

– Uneori chiar și eu mă minunez (râde)… Dacă e să vorbim serios, pentru a obține toate aceste rezultate a fost necesar să fac multe sacrificii. De-a lungul anilor mă aflam în cantonamente, iar cu cei de-acasă și cu prietenii mă vedeam rareori. Am avut mai multe accidentări la gleznă, spate, umeri, la ambii genunchi. Din fericire, de fiecare dată m-am recuperat destul de repede. Totuși cred că a meritat să fac acest efort: mi-am dorit mult să aud răsunând Imnul țării acolo, la întreceri de prim-rang.

– În finala Mondialelor de la Oslo te-ai confruntat cu o reprezentantă a Japoniei, luptătoarele din această țară deținând hegemonia pe plan internațional în domeniu. Cum te-ai pregătit de acel meci care ți-a adus faimă mondială?

– Împreună cu antrenorii Andrei și Petru Chiperi am analizat minuțios tehnica fiecărei concurente cu care urma să mă duelez. Procedeul forte al japonezei Miwa Morikawa, pe care am întâlnit-o în finală, este intrarea prin plonjon la picioare din lateral. Așa că m-am străduit să aplic în permanență tot felul de prize, să o „leg”, pentru a o ține mai aproape și pentru a nu-i oferi spațiu de manevră și de atac. Era important să n-o las să preia inițiativa. Iar când s-a văzut condusă la scor, a început să se cam grăbească, ceea ce mi-a permis să rezist la tentativele ei de a reveni în forță. La încheierea luptei, amândouă nu mai aveam puteri. Pot doar să spun că simțeam în interior o mare bucurie de pe urma lucrului bine făcut, deși nu mai aveam deloc energie ca să exteriorizez acest sentiment minunat.

– La revenirea de la Mondiale delegația Moldovei a fost întâmpinată cu mare fast la Aeroportul Internațional Chișinău…

– Să știți că a fost o mare surpriză pentru mine. Ne-au întâmpinat extraordinar de frumos, cu fanfară și cu multă lume, binevoitoare și entuziastă, cu prieteni și jurnaliști, colegi și antrenori. Le sunt tuturor foarte recunoscătoare că au jertfit din timpul lor și au venit acolo să ne felicite. La un moment dat am început chiar să tremur, din cauza emoțiilor sau a frigului, nu știu.

– Care sunt acei antrenori ce se ocupă în prezent de pregătirea ta?

– În sala de la LIRPS sunt ghidată, așa cum era și la începuturi, de antrenorii Andrei și Petru Chiperi. Mă antrenez de două ori pe zi, a câte 2-2,5 ore. Trebuie să vă spun că ei au avut întotdeauna încredere că voi obține rezultate cu adevărat mari, deși eu luam afirmațiile lor în acest sens mai mult ca pe o glumă. În plus, de aproape doi ani mă antrenez și la Complexul Sportiv „Olimpia”, la tehnicienii Tudor Cîrlan și Anatol Guidea. Acolo mă pregătesc în compania Anastasiei Nichita. De asemenea, ies pe salteaua de lupte în rând cu băieții, căci la fete în categoria mea de vârstă și în cea de greutate nu prea am concurente pentru sparring.

– Ți-a venit vreo propunere de peste hotare de a reprezenta alte țări pe arena internațională?

– Am avut mai multe, însă deocamdată nu le-am dat curs. Într-un timp eram tentată să plec din țară, apoi m-am răzgândit, sfătuită de antrenorii mei. În cazul în care însă nu va exista motivație financiară adecvată, va trebui să revin asupra acestei hotărâri. Ar fi bine ca noi, performerii, să fim luați în serios, nu doar să fim hrăniți de factorii decizionali cu promisiuni deșarte și cu vorbe goale. Fără sponsori și fără susținere e greu să evoluezi, însă chiar și în asemenea condiții atleții noștri aduc rezultate. Dar pentru aceasta trebuie să muncească înzecit în comparație cu concurenții. De asemenea, avem nevoie de mai multe cantonamente, fiindcă așa facem schimb de experiență, creștem valoric și învățăm ceva nou. Așa ne putem antrena în compania unor sportivi de o valoare aproximativ egală cu noi.

E timpul ca autoritățile să se trezească și să facă ceva măcar pentru generația tânără, să-i ofere un viitor. Spun asta fiindcă de burse beneficiază doar cei care deja au rezultate, iar tinerii de perspectivă adeseori sunt puși în situația de a-și îngropa pur și simplu talentul. Sponsorii nu dau buzna să susțină sportul, căci statul nu le creează condiții în acest sens. În ceea ce mă privește, stau la Chișinău în chirie. Bursele ne sunt date doar pentru un an, iar dacă în acea perioadă n-ai obținut vreun loc premiant la Mondiale sau la Europene, riști să rămâi în general fără indemnizație sau să ai una de o mărime simbolică, care nu-ți ajunge nici pentru întreținere.

– Ai în palmares titlurile de campioană mondială și europeană. Ce obiective îți propui pentru viitor?

– În primul rând, să mă calific la Jocurile Olimpice de la Paris 2024. Iar distincțiile adjudecate până acum mă motivează să perseverez în efort. Cu voia lui Dumnezeu, voi continua și mai departe să-mi bucur susținătorii și să tind spre rezultate frumoase.