Valentina Rusu-Ciobanu: „Îmi place ca lumina să vină din adâncime”

908
0

N-aș fi vrut niciodată să scriu aceste cuvinte: s-a stins Valentina Rusu-Ciobanu. A trăit 101 ani și 3 zile. Vestea despre moartea ei ne-a făcut să încremenim de tristețe.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Totuși, nu accept gândul că nu mai este. I-am rugat pe mai mulți oameni de cultură să-mi povestească despre zilele luminoase când au întâlnit-o, au vorbit cu ea, i-au admirat picturile. Astfel, ne mai alinăm durerea. Îmi aduc aminte, bunăoară, cum mi-a povestit despre una din cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Micul dejun”: „Mie îmi place ca lumina să vină din adâncime. Pentru acest tablou am adunat obiecte dragi. Le-am pictat așa cum erau în realitate. Iar fața de masă am inventat-o: e o față de masă visată, e compusă de mine, nu am avut una așa de frumoasă în realitate. Dantela și franjurii i-am luat de pe un prosop. La țară oamenii îmi dădeau prosoape țesute de femei cu mâinile lor. E o dimineață luminoasă în tablou, personajul nu e un autoportret. Sora mea venea și îmi poza. Dar mâinile sunt ale mele, mi-am pictat propriile mâini. În perioada când pictam, înflorea liliacul, așa că am adus în tablou o crenguță de liliac și două narcise. Peisajul care se vede pe fereastră e alcătuit și el de mine, seamănă cu peisajul de pe Valea Bâcului, pe care îl vedeam de la geamul troleibuzului când mergeam la atelier. Am lucrat mult la acest tablou, așa de tare îmi plăcea să lucrez la el, îmi dădea o liniște, o bucurie fără margini”.

Cred în viață, viață, în jur totul e viață, grădina mea e plină de viață, plantele, copacii, iarba, florile, totul înseamnă viață. Chiar dacă tai un copac, în locul lui cresc doi. Chiar dacă frunzele îngălbenesc și cad, primăvara apar alte frunze, proaspete, verzi. Viața nu poate fi nimicită, lucrurile, ființele trăiesc și vor trăi mereu”, mi-a mai zis Valentina Rusu-Ciobanu.

Publicăm mai jos amintiri ale unor artiști despre marea pictoriță. Citindu-le, o ținem aproape de noi, o simțim vie, nemuritoare.

Dumitru Verdianu, Viena: „Întâlnirea cu un tablou de al ei a fost un moment de răscruce pentru mine”

Pe când învățam la facultate, la Leningrad (Sankt-Petersburg), am făcut cunoștință cu pictorul Mihai Țăruș, care picta altceva decât „realism socialist”. Din discuțiile cu el am aflat multe despre artiștii nonconformiști și, desigur, despre artiștii din Moldova, printre care era și Valentina Rusu-Ciobanu. La începutul anilor 90, m-am întors de la Leningrad, cu diploma Academiei de Arte Plastice. Am mers la o expoziție din Catedrală care pe atunci era sală de expoziții. Printre pânzele expuse era una care te atrăgea ca un magnet – era „Portretul regizorului Emil Loteanu”. Pentru mine era o descoperire și o sfidare a dogmei realismului socialist. A fost un punct de răscruce, un moment important în procesul de dezvoltare artistică a mea. De atunci sunt un admirator al operei pictoriței Valentina Rusu-Ciobanu.”

Eudochia Robu, Orhei: „M-au atras compozițiile ei, coloritul, abordarea temelor”

Eu n-am cunoscut-o personal pe Valentina Rusu-Ciobanu. Așa a fost să fie. Ba am făcut studii departe de casă, ba m-am retras la țară, la Mitoc… Însă, cu siguranță, opera pictoriței m-a marcat. Pe când dumneaei era în plină dezvoltare creativă, erau și alți artiști care, la rândul lor, au creat opere de valoare. De ce m-au atras anume compozițiile ei?! Nu știu, se întâmplă ceva în subconștientul meu când privesc o lucrare de Valentina Rusu-Ciobanu. E vorba și de colorit, și de abordarea temelor, deloc oficiale sau oficioase, de interpretarea diferită a portretului ș.a. O plângem pe Valentina Rusu-Ciobanu, plecarea ei este mare pierdere pentru noi.”

Inga Edu, Chișinău: „Artista avea o mare putere”

Pentru prima dată am văzut-o pe Valentina Rusu-Ciobanu în anul 2015, la o expoziție personală a dumneaei de la Muzeul Național de Artă. I-am dat atunci un buchet de flori, mă bucur că am avut această onoare. Văzând-o de aproape, am rămas uimită. Faptul că o doamnă atât de mică de statură, blândă, foarte luminoasă la chip, a realizat atât de multe tablouri de excepție, m-a pus pe gânduri. Am înțeles că artista are o mare putere.

Îmi amintesc și de prima mea vizită în atelierul lui Glebus Sainciuc. Eu aveam zece ani, ne-am dus cu clasa în vestitul atelier al pictorului, acolo am desenat o văcuță, și colegii mei au desenat. M-au impresionat măștile și toate lucrurile din atelier. Erau pensule, culori, materiale, multe de toate. Pe atunci încă nu știam că și viața mea va fi legată de artă. Pictorul vorbea inspirat, cu voce tare și jucăușă. Așa mi-a rămas în memorie pentru totdeauna.”

Eleonora Sîdnic, critic de artă: „Au fost desconsiderați de regimul comunist”

Până în anii 90 opera Valentinei Rusu-Ciobanu era subapreciată de slujitorii regimului comunist. De fapt, toți cei care au studiat în România sau în alte țări ale Europei, Franța, Belgia, erau total desconsiderați. Rar de tot le erau expuse lucrările și doar în cadrul expozițiilor aniversare sau jubiliare. O expoziție personală a Valentinei Rusu-Ciobanu, una destul de amplă și consistentă, fusese inaugurată spre sfârșitul anilor 80 la Muzeul de Artă care își desfășura activitatea în frumosul edificiu de pe bulevardul Ștefan cel Mare (pe atunci, Lenin). Atunci s-a întâmplat și un caz surprinzător pentru mine personal. În ziua inaugurării expoziției personale a protagonistei, cu câteva minute înainte de vernisaj, apăru Glebus Sainciuc, foarte emoționat și cu un buchet mare de crizanteme. Se apropie de mine și îmi dădu buchetul rugându-mă: „Să i-l înmânați Valentinei Rusu-Ciobanu la vernisaj. Să-i spuneți că e din partea muzeului sau a Ministerului Culturii și dânsa o să se bucure”…

Ce relații frumoase erau între acești doi oameni de creație. Glebus Sainciuc a urcat primul în Împărăția Cerească pentru a o întâmpina acolo pe soția sa. Să le fie luminoasă amintirea, Dumnezeu să-i odihnească.”

Iulian Filip: „Să revenim în ograda de flori și de arte a Valentinei Rusu-Ciobanu”

În febra căutării formulei de gestionare a părții vechi a Chișinăului (în anii când eram la Departamentul Cultură), un reper axial era strada Grigore Ureche, care avea două adrese autentice de patrimoniu – Biserica Sf. Vineri și pitoreasca ogradă de flori și de arte a Valentinei Rusu-Ciobanu, Glebus și Lică Sainciuc. Propunerea Departamentului Cultură de a aplica acestui spațiu statutul de Muzeu Municipal de Arte era susținută de primărie, dar tratativele delicate cu familia celor trei maeștri ne reveneau nouă, celor de la Departament… De obicei, acest statut se aplică post-mortem, iar cei trei erau vulcanici de… vii. Cu toate riscurile, am inițiat dialogul cu Lică, apoi am lărgit cercul, unde a venit și primarul general Serafim Urecheanu… Cea mai tăcută, dar cu un surâs îngăduitor, soția și mama le îngăduia să se manifeste bărbaților ei talentați, care nu vedeau calea realizării propunerii administrației publice locale… Stinghereală… Era în anii când motivul Mariei Cebotari se conjuga cu motivul Chișinăului vechi, iar în context ograda Sainciucilor se înscria perfect în eventualul proiect de valorificare istorică. Reperele și urmele mai rămân. Și ideea”…

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE