Mâțele și calendarul

Criza energetică cu care se confruntă acum toată lumea era una previzibilă. Chiar și pentru politicienii mai puțin sau deloc versați în chestiunile pieței. Criza financiară din 2008-2009, de pildă, a putut fi prognozată doar de experți obiectivi și dezinteresați (adică de cei pe care nimeni nu îi bagă în seamă), dar impasul de acum se vedea de la o poștă.

Era evident că economia globală va începe să iasă din recesiune și va solicita foarte multe resurse. Era și mai clar că economiile cele mai dinamice, adică cele asiatice, vor licita la greu și vor cumpăra cel mai mult combustibil fosil, în dauna economiilor mai puțin dinamice. După cum s-a și întâmplat: China și alte țări din estul și sud-estul Asiei înghit cu nesaț cantități enorme de hidrocarburi disponibile, indiferent de preț. UE nu poate ține pasul, prin urmare, trebuie să plătească un preț din ce în ce mai mare pentru ceea ce rămâne după ospățul „dragonilor“ din Orient.

În 2014, a fost adoptată Strategia Europeană a Securității Energetice (European Energy Security Strategy – EESS), al cărei scop declarat era reducerea dependenței de gazele și de petrolul unor țări nedemocratice și agresive ca Rusia. Acea strategie presupunea o liberalizare a pieței energetice și o competiție, cel puțin în UE, între Gazprom și furnizorii de gaz lichefiat din America, de exemplu, sau din alte părți. Din clipa în care Gazprom-ul a rămas fără contracte pe termen lung cu consumatorii UE și cu Nord Stream 2 în suspensie, nu trebuia decât să aștepte o criză ca asta pentru a recurge din nou la arma lui preferată: șantajul. La toate acestea s-a mai adăugat și taxa pe carbon a UE, care e menită să stimuleze tranziția de la combustibilii fosili la electricitate – lucru bun în sine, dar numai într-o lume în care electricitatea nu e produsă de… combustibili fosili. Speculațiile bursiere, jocul dublu al Gazprom-ului, tentanta cerere asiatică s-au suprapus cu taxa pe carbon și cu reducerea producției de electricitate în cea mai industrializată țară europeană, Germania (după închiderea centralelor nucleare), mărind prețul și așa ridicat al gazelor în UE până la limita suportabilității. S-a împlinit astfel cel mai urât dintre toate scenariile posibile.

Ce urmează? Nimeni nu știe cu exactitate, dar cel mai probabil, debitul de gaze din conductele rusești nu va crește într-atât, încât să îndestuleze rezervele europene și, astfel, să stopeze galopul prețurilor. Gazprom a sporit livrările în octombrie (pentru Turcia, cu 125,3%, Germania – 28,2%, Italia – 16,3%, România – 288,6%, Grecia – 12,9%, Finlanda – 15,3% etc.), dar asta e o picătură în oceanul necesităților actuale. E aproape sigur că multe țări din UE vor plafona prețurile pentru consumatorii casnici și vor reduce TVA-ul pentru cei industriali, așa cum vrea să facă, de exemplu, România din 1 noiembrie. Dar asta înseamnă o nouă presiune pe bugetele naționale, după un an și ceva de recesiune, în care banii publici s-au cheltuit pentru a menține economia în viață. Inflația e mai mult decât o certitudine și va lovi crunt mai ales în țările cu salarii sub media europeană. Pentru majoritatea statelor UE e plauzibil scenariul stagflației, cu alte cuvinte, o activitate economică stagnantă și o rată a inflației accelerată. Prin urmare, o posibilă prelungire a recesiunii. Și, poate mai grav, creșterea nemulțumirii sociale și un nou val de lideri populiști gata să profite de dezamăgirea și disperarea maselor.

Decizia din 2014 a fost una politică, deci nu a ținut cont de regulile interne și de durată ale pieței, ci doar de situația de la acel moment (războiul din Ucraina). Ca și decizia de a forța tranziția spre economia „verde“, vădit prematură – criza gazelor din vara-toamna lui 2021 e poate cel mai asurzitor semnal de alarmă pentru bulele utopice ce substituie, încet-încet, creierul în capul unor occidentali. Nu e o garanție că bulele se vor sparge, mai ales în Vestul Europei, care deține încă destui bani ca să supraviețuiască unui nou șoc economic, dar e un semnal memorabil, ale cărui ecouri se vor auzi și în viitor.

Piața e un domeniu autoreglabil și flexibil, spre deosebire de gândirea schematică și rigidă a omului politic. Dacă pe vreme de pace și stabilitate, EESS a dat roadele ei, în 2021 aceasta trebuia ajustată la noile realități economice apărute odată cu pandemia. Bruxelles-ul, susținut de cele mai influente țări ale Uniunii, a decis să nu schimbe nimic. Îndărătnicia birocratică și incompetența crasă a consilierilor și a politicienilor a fost una dintre cauze. A doua, și poate cea mai importantă, e că actualii lideri europeni au pus din nou carul înaintea boilor, prioritizând o politică cu o puternică încărcătură ideologică și emoțională în dauna problemelor reale cu care se confruntă cetățenii.

Mâțele nu vor înțelege mai bine calendarul dacă se vor uita un timp îndelungat la el. Iar economia nu e laboratorul savanților de pe Laputa. Două axiome pe care Europa de azi se pare că le ignoră.