Cronica unui faliment anunțat

Bula Biden s-a spart chiar mai devreme decât se așteptau cei mai sceptici comentatori ai vieții politice din SUA. Și nu e vorba doar de catastrofa umanitară din Afganistan, provocată de retragerea intempestivă și nechibzuită a trupelor americane. Presa critică îndărătnicia și șovăielile, inepțiile și schimbările iuți de macaz ale președintelui. Ultimele două se traduc prin modul în care administrația Casei Albe își promovează acum marile strategii economice.

Inițial, Biden și tovarășii lui propuneau investiții de un trilion de dolari în proiecte de infrastructură, menite să dea un nou start economiei, să creeze numeroase locuri de muncă, să rezolve o serie de alte probleme. Acum se vorbește însă și de un Plan de Reconciliere bugetară care amintește izbitor de programul Marea Societate, un eșec răsunător al democraților din anii ’60 ai secolului trecut. Planul ar costa și mai mult, vreo 3,5 trilioane de dolari, dar perspectivele lui sunt la fel de pâcloase ca și fumigena propagandistică în care a fost învelit: extinderea sistemului educațional, creșterea cheltuielilor publice pentru sănătate, indemnizații mai mari pentru familiile cu copii, lupta cu încălzirea globală. Republicanii au susținut, în mare, investițiile în infrastructură, dar nu vor susține în niciun caz Planul de Reconciliere, întrucât în spatele acestuia nu stă creșterea economică reală, ci, după cum se întâmplă în toate guvernările cu iz socialist și populist, în creșterea corespunzătoare, dacă nu cumva disproporționată, a taxelor și impozitelor. Chiar și unii colegi de partid ai lui Biden (de pildă, senatorul Joe Manchin) se opun ideii.

SUA a atins recordul istoric la datorii: 28,7 trilioane de dolari. Casa Albă dă fisuri și din ele se scurge un lichid urât mirositor. Partidul aflat la putere e dominat de inadecvați, agitat de aventurieri și sfâșiat de tendințe divergente în interior (aripa mai moderată și aripa radicală, întruchipată de personaje precum Alexandria Ocasio-Cortez). Inflația e în plin galop. Capac peste toate e criza din Afganistan, care a dezvăluit parcă toate contradicțiile lăuntrice, proasta coeziune și amatorismul noii administrații: pripa cu care s-a fugit din Kabul s-a îmbinat, cretin și criminal, cu tărăgănarea procesului de acordare a… vizelor pentru refugiații afgani, victime nu atât ale talibanilor, cât ale iresponsabilității și incompetenței americane. Erorile denotă din ce în ce mai mult un caracter general și puțini sunt cei care dau vina doar pe demnitari izolați precum Secretarul de Stat Blinken, insul din spatele isprăvii cu vizele.

* * *

În acest context (puțin spus: alarmant) s-a trezit și mass-media. Publicul intelectual și scriitor (în primul rând, jurnaliștii și publiciștii) al Americii se desolidarizează de Biden & Co. Presa care a acceptat anul trecut toate radicalismele posibile doar pentru a-i face pe alegători să voteze împotriva marelui clovn culege acum primele roade ale elanului ei schimbist-machiavelic. Cele mai prestigioase publicații și posturi TV au tras, ușurate, apa după Trump, dar Biden pare să le dea acum bătăi și mai mari de cap. De fapt, chiar această elită progresist-activistă, care domină presa și creează cu adevărat opinia publică în America, se află în miezul problemei. Este și ea o cauză pentru care lucrurile merg așa cum merg, adică din ce în ce mai prost.

E o elită care, în avântul ei „umanist“ și „justițiar“ (să nu excludem însă și alți factori: imaginea, ratingul, toate însemnând bani într-o societate dominată de media precum cea americană), a provocat unele dintre cele mai mari scandaluri politice în SUA – deseori, din nimic. Le-a provocat și anul trecut, radicalizând societatea și adâncind niște clivaje primejdioase. Trump trebuia să plece, dar nu așa. Altă cale însă pare să fie imposibilă pentru moment în America. Dezbaterea calmă, vectorul empiric al analizei, argumentul realității, despărțirea doctrinarului de umoral, toate acestea par să nu mai fie accesibile publicului de dincolo de ocean. Nimeni nu învață nimic din greșeli, erorile din trecut se repetă în prezent, dar la o altă scară și cu urmări mult mai grave. Isteria și psihoza rentează, deci se promovează, iar bunul-simț și moderația sunt privite ca niște anacronisme.

Un ziarist afirma deunăzi în „The New York Times“ că America are nevoie de politici „mai de centru“. Ar fi curios să aflăm dacă același publicist și-a citit ziarul anul trecut, de exemplu, edițiile din vară?