Generalul și particularul

Trebuie să recunosc că nu sunt întotdeauna încântat de legile comunității. Mai mult, unele decizii ale majorității m-au deranjat. De când am început să realizez limpede raporturile mele cu comunitățile din care făceam parte (grupa studențească, unitatea militară sau colectivele de lucru), mereu am avut dorința unei izolări, fie de unul singur, cu o carte în mână, fie cu un grup de prieteni anume, insurgenți, creându-ne propriul teritoriu autonom și propriile reguli (care, în principiu, constau în lipsa acestora). Veneam dintr-un stat totalitar și regulile lui, scrise și nescrise, ne strângeau în umeri. Dar am delimitat, și în anii „independenței”, teritoriul comun de spațiul meu personal, familial, ori un special și nedefinit teritoriu al prietenilor, la fel de nonconformiști ca și cei din tinerețe.

Dar în toate cazurile am fost conștient că există un teritoriu al majorității, dominat de legile comune pentru toți, deosebit de terenul propriilor reguli, în care îmi exercitam propria libertate. Am manevrat printre legile torționarilor libertății și am fentat, acolo unde nu am fost de acord, legile „majorității democratice”. Am făcut-o însă întotdeauna pe cont propriu, gata, de fiecare dată, să suport consecințele delictului.

E vorba de raportul dintre libertatea mea și libertatea celorlalți. Oricât de deștept m-aș crede și oricâte argumente aș avea că majoritatea matematică nu are neapărat dreptate – iar în domeniile, familiare mie, ale esteticii, didacticii și științei, opinia majorității e cel mai adesea una depășită –, am avut de fiecare dată conștiința faptului că pe teritoriul comunității se aplică legea majorității. Legea comunitară. Poți să demonstrezi cu lux de amănunte că circulația „japoneză” sau „britanică” pe partea stângă a carosabilului e mai rațională, dar ea va putea fi aplicată numai dacă o acceptă toți. Când regula generală, decretată de factorii decizionali și aplicată de majoritate, e sabotată de „regula particulară” a cuiva, care va circula pe contrasens din rațiuni proprii, riscă toți, nu doar insurgentul capricios.

Războiul dintre ministrul sănătății și avocații profesorilor mi se pare absurd, dar ilustrativ pentru înțelegerea lucrurilor într-o comunitate (în general, cea mai mare parte a problemelor ce incită spiritele și generează proteste ține de viața comunitară). Fiecare face ce vrea pe terenul propriei existențe, dar se conformează regulilor comunității, ale majorității, cum ne învață democrația. Actuala guvernare are girul majorității și e în drept să ia decizii, obligatorii de execuție pentru toți. Anarhia năravurilor de tranziție e contraproductivă.

Soluția propusă profesorilor este perfectă, după mine. Nimeni nu este obligat la nimic, dar, în numele sănătății și al vieții (sic!) elevilor și colegilor de serviciu, profesorilor activi li se oferă – gratuit! – posibilitatea de a se vaccina. Inclusiv prin sesiuni/ oferte speciale. Medicii, la timpul lor, au reacționat exemplar și în cunoștință de cauză. Să fie profesorii (tocmai ei, partea inteligentă a societății!) ignoranții care nu înțeleg necesitatea vaccinării?

Parantezele particulare urmează, nu se pun în capul mesei. Care sunt motivele refuzului vaccinului? Propaganda unor medii străine, obscure (și obscurantiste!), departe de medicină? Or cazurile de refuz al vaccinului din considerente argumentate medical trebuie examinate separat și rezolvate separat, inclusiv prin teste gratuite. Dar asta nu se referă la toate capriciile alimentate de trolii campaniei anti-vaccin.

Oricine poate invoca dreptul său la alegere și poate refuza vaccinul. Aici există două posibilități: nevaccinatul abandonează școala și își găsește un serviciu care nu solicită contactul cu alți membri ai comunității sau acceptă testarea o dată la două săptămâni. Din cont propriu, desigur, pentru că particularul înseamnă soluția aleasă de persoană, decizia care nu se încadrează în regula generală. Acesta e raportul dintre general și particular: comunitatea oferă soluția comună, de care beneficiază toți, în mod egal; iar fiecare decide pe cont propriu decizia alternativă. De ce să plătim capriciile celor care au ignorat soluția generală? Fiecare, în ringul său, poate aplica regulile proprii; dar în spațiul comun al jocului sunt respectate doar cele comune. Orice digresiune e pe cont propriu, cu consecințe pe care fiecare infractor trebuie să și le asume.

De ce nu au protestat medicii, când s-au văzut obligați să accepte măsurile de protecție? Pentru că ei au testat impactul nu în exemple difuzate manipulator pe rețelele de socializare, ci în confruntarea, pe viață și pe moarte, cu pandemia, a colegilor și pacienților. Sub ochii lor. Azi, factorul destabilizator au devenit profesorii, oameni care prin definiție ar trebuie să fie conștiința națiunii. Să ne mai mirăm atunci că toată societatea crede mai mult trolilor, vrăjitorilor și chiromanților decât științei și educației?