Elogiu celor tineri

361
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Partidele a doi dintre foştii preşedinţi ai Armeniei (Robert Kocharyan şi Serj Sargsyan), ambii loiali Moscovei, nu au luat, împreună, nici cât jumătate din numărul de voturi acordate formaţiunii premierului Nikol Pashinyan. Nici măcar pe fundalul crizei provocate de cedările din Karabahul de Munte şi al valului de proteste al patrioţilor. Nu a folosit nici jocul dublu al Kremlinului, care ar fi dorit revenirea în fruntea guvernării armene a oamenilor lui. Trecutul, se pare, nu mai poate fi întors. E vremea tinerilor, care vor schimbarea şi nu se tem să greşească.

Tinerii au un avantaj enorm faţă de vârstnicii „înţelepţi” şi „experimentaţi”: ei au dreptul să greşească. Şi doar în felul acesta ei pot să ofere alternative. Erorile lor sunt combustibilul pentru roata evoluţiei. Dintr-o eroare a naturii, bronhiile nu ştiu cărei amfibii (apărută şi ea, ca specie, în urma unei erori, pentru că, înainte de asta, era peşte) deveneau plămâni, iar aripile înotătoare evoluau în aripi zburătoare. Dacă nu ar exista tinereţe (cu implicitul drept la greşeală), dacă toată lumea s-ar alimenta numai din tradiţia trecutului, oricât de utilă şi aparent impecabilă, lucrurile nu ar evolua. Experienţa, cu care se laudă vârstnicii (ca atu, în competiţia cu tinerii), în esenţa ei, nu înseamnă altceva decât şcoala erorilor.

Dacă greşelile sunt inevitabile, e mai bine să oferi acest câmp tinerilor. E mai trist când greşesc bătrânii, confirmând că experienţa şi înţelepciunea nu-s chiar întotdeauna de folos. Performanţele, fie cele provocatoare, de la începuturi, fie cele fundamentale, de la vârsta împlinirilor, nu pot să apară fără experienţa (şi experimentul!) tinereţii, fără tentativa de a produce altceva. Orice fenomen nou, fie că se numeşte Coşeriu, Aristotel sau Einstein, e remarcat nu pentru fidelitate tradiţiei, nu pentru că a imitat şi urmat cât mai disciplinat modelele anterioare consacrate. Dimpotrivă, el este salutat pentru că a oferit altceva.

Se crede că tot ce ţine de cultură înseamnă, mai ales, respectarea tradiţiei. Şi doar ştiinţa şi tehnologiile ar fi teritoriul noului, al experimentului. De parcă progresul s-ar referi numai la ştiinţă şi tehnică. De parcă modernizarea ar fi apanajul industriei. Explicaţia e simplă. Noi am căzut din feudalism direct în comunism, ambele epoci fiind reticente la noutate, la alteritate, la orice suflu nou, necontrolat, necoordonat cu autoritatea supremă. Pe această prejudecată, unii tineri mai nimeresc şi azi din aulele facultăţii direct în uniforma instituţională a paradigmelor birocratice, ucigătoare de libertate şi creativitate. Nu despre ei vorbim aici.

Tinerii ar trebui să încerce tot ce le oferă şansa şi doar în limitele propriei educaţii şi a bunului lor simţ (nu în chingile unor reguli-beton, fără alte explicaţii decât că „aşa se cuvine”). Ceea ce numim noi „experienţă” (cu semnul pozitiv, eminamente necesar), nu este urmarea disciplinată a unor tabieturi prescrise de oameni fără imaginaţie. „Experienţa” adevărată o constituie rateurile, eşecurile, micile catastrofe. Şi e bine ca ele să se întâmple în tinereţe, când suntem mai iresponsabili, când avem dreptul la eroare.

Ne-am obişnuit să elogiem bătrânii, să vorbim despre vârsta înţelepciunii, să repetăm că „cine n-are un bătrân să şi-l cumpere” şi alte „adevăruri” de acest gen, până am îmbătrânit şi noi. Încă puţin şi vom ajunge să declarăm că suntem sarea acestui pământ, că totul ni se datorează şi că fără noi nu se poate. Nici chiar aşa! Multe lucruri frumoase s-au făcut mai curând în pofida noastră, nu datorită nouă. Iar alte multe nu s-au îndeplinit pentru că am fost peste măsură de precauţi. Nu orice îmbătrânire a însemnat şi acumulare de înţelepciune. Dimpotrivă, multe lucruri le învăţăm de la cei tineri şi… ce să mai vorbim: cine n-are nişte tineri, să şi-i facă!

De fapt, nu există o vârstă mai frumoasă decât vârsta perpetuă a unei libertăţi depline, când nimeni nu-ţi poate impune reguli, când îţi poţi face de cap cum vrei şi cât vrei: vârsta maturităţii. De ce atunci le-am limita tinerilor (tocmai lor!) libertăţile şi dreptul de a greşi? Libertatea lor e una dintre consolările necesare, de vreme ce încă nu au ajuns la vârsta fericirii absolute… Şi dacă bătrâneţea e iminentă, tinereţea trebuie trăită plenar. Fie şi pentru a nu îmbătrâni prematur.

O infuziune de tinereţe (cu toate tarele ei şi cu imperfecţiunile iminente) îi dă societăţii o şansă în plus. Îi acordă ieşirea în largul universalităţii, oferindu-i plăcerea brizurilor marine în locul aerului stătut din bălţile autohtone… Tinerii trebuie lăsaţi să se manifeste. Şi doar într-un caz ei trebuie descurajaţi: atunci când repetă modelele vechi. Când îi imită pe maturi, îmbătrânind înainte de vreme.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here