Câteva cuvinte despre… fotbal? (I)

Ca orice mare eveniment sportiv, un turneu internațional de fotbal este și un mare eveniment social. În această calitate, funcționează întotdeauna ca un barometru cu care putem măsura starea vremii și a națiunilor. Atât a celor care și-au trimis echipele pe teren, cât și a celor care au rămas pe tușă laolaltă cu reprezentativele lor. Dacă un studiu al moravurilor și al mentalităților unei epoci poate porni de la analiza bucatelor pe care le consumă oamenii, atunci de ce nu ar fi posibilă o analiză din perspectiva marilor competiții sportive? Chit că s-au mai făcut. Și se vor mai face, întrucât nu-i confruntare sportivă de anvergură care să nu ne spună ceva interesant și despre felul nostru de a fi, despre virtuțile și metehnele speciei.

Campionatul European 2021 (numit cu o încăpățânare pur birocratică „Euro 2020“) în curs de desfășurare nu este, desigur, nici el o excepție de la regulă, ilustrând cu exactitate cuplul motor și turațiile actuale ale societății postpandemice, postadevărate, post-postmoderne etc.: și nerăbdarea temătoare cu care ieșim, în sfârșit, din vizuina pandemică, și frisoanele pe care încă ni le mai dă libertatea (de mișcare) fie și parțial recâștigată, dar și mutațiile de conștiință pe care le-au produs și adâncit, pe fundal de criză, paradigmele culturale dominante de azi, cu toate fixațiile și obsesiile lor neopuritane și vag totalitare.

Ar fi frumos să vorbim doar despre calitatea fotbalului jucat. Așa, ca între amatori. Dar fotbalul este mai mult decât un joc, iar prin ceea ce aduce sau revelează în dinamica unei societăți merită și alte genuri de analiză decât cea a așezării jucătorilor pe teren.

Cât privește calitatea în sine a meciurilor de la acest European (chiar credeați că nu mă voi lăsa ispitit de oportunitate?), voi spune doar atât: urmăresc fotbalul internațional din 1986 și constat, poate spre surpriza celor care cred că există schimbare în toate, absența unor evoluții sau involuții substanțiale în acest sport. Există cel mult turnee unde se joacă mai bine și altele unde se joacă mai slab, dar asta nu denotă aproape niciodată o tendință calitativă în general, ci mai curând o formă mai bună sau mai proastă a participanților. Se spune, de exemplu, că fotbalul mai vechi era mai inventiv, mai tehnic, într-un cuvânt, mai „romantic“ (un clișeu de care lumea nu obosește de vreo trei decenii deja), dar și ceva mai lent decât fotbalul fizic și supratacticizat de azi. O fi, dar asta nu înseamnă că echipa lui Rossi din ’82 ori cea a lui Maradona din ’86 nu ar fi putut face față unei confruntări cu o națională puternică de acum: un alt regim de pregătire, o altă calitate a gazonului și o perioadă de adaptare a organismului la vitezele de azi ar fi pus pe picior de egalitate, într-un turneu virtual, echipele din trecut cu cele din prezent.

Spuneam însă mai sus că fotbalul nu este numai despre schemele tactice și precizia paselor, ci și despre oamenii care îl iubesc, îi așteaptă și îl admiră. Dar mai ales îl interpretează în funcție de felul în care simt și gândesc realitatea aici și acum.

Un episod grăitor a fost reacția la infarctul lui Christian Eriksen. Societățile civilizate și mass-media lor au pus, aidoma jucătorilor danezi, un paravan între spectatori și echipa de medici care îl resuscitau pe bietul lor coechipier. Au discutat și deplâns episodul în sine, substanța dramatică a acestuia, și au trăit cu speranța că deznodământul fatal va fi evitat. Poate că unele societăți civilizate nu mai cred în Dumnezeu atunci când așteaptă o minune, dar minunea s-a întâmplat și Eriksen e pe cale de recuperare. Au fost însă și televiziuni, v- și b- loggeri, jurnaliști ș.a.m.d. care au ținut să sară neapărat paravanul care despărțea în acel moment nu atât viața și moartea danezului de ochii (firește) curioși ai lumii, ci decența de indecență, bunul-simț și buna-cuviință de nerușinare și nesimțire. O cameră indiscretă a surprins expresia chinuită a feței lui Eriksen care tocmai își revenise după defibrilare. Acel cadru nefericit a devenit pe dată genericul tuturor hienelor din presă, TV, rețele sociale etc.

Cineva a spus, la un moment dat, că modul în care unele posturi TV din România au mursecat agonia lui Eriksen confirmă încă o dată, dacă mai era cumva nevoie, propensiunea maladivă, dar și interesată, a mass-mediei de la București pentru pornografie, necrofilie și alte patimi josnice. Fenomenul nu este, desigur, specific românesc – există o tendință de autodenigrare, înscrisă în codul social al românilor (cum s-a văzut și în cazul episodului cu gazonul de pe Arena Națională, declarat orezărie după ploaia torențială de sâmbătă, dar care s-a dovedit a fi impecabil duminică, în ziua meciului), care ne face să credem că „mai rău ca la noi, la nimeni“. Adevărul e că nu numai o parte din români, ci și o bună parte de omenire a „savurat“ cu nesaț și nerușinare moartea clinică a lui Eriksen pe ecranele televizoarelor și ale mobilelor. Atâta doar că, în țările unde oamenii bine-crescuți au un cuvânt mai greu de spus și unde mai există încă o presă cu tradiții ce se respectă, fluxul acesta de imagini și de pasiuni negative este perceput întotdeauna ca ceva marginal și nu ca mainstream. Pentru oamenii cu mintea nezombificată, tragică este însăși posibilitatea morții, nu și faptul că nu s-a produs.