Guelfii şi ghibelinii

447
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Acum vreo două decenii îmi aminteam (mie şi cititorului amintirilor mele) de lupta de durată dintre guelfi şi ghibelini, pe care o evocă pasager şi Shakespeare, în Romeo şi Julieta. Tragedia are un serial succesiv de surse în nuvelistica italiană a Renaşterii, dar cu ascendenţă şi în Divina Comedie a lui Dante. În cântul VI al Purgatoriului, după ce constată, cu îngrijorare şi revoltă, că Italia e un cuib de durere şi o navă fără cârmaci în faţa furtunii („Ahi serva Italia, di dolore ostello, / nave sanza nocchiere in gran tempesta…”), Dante invocă două perechi de familii: „Vieni a veder Montecchi e Cappelletti, / Monaldi e Filippeschi, uom sanza cura: / color già tristi, e questi con sospetti!”, unii deja doborâţi, zice marele poet, ceilalţi speriaţi.  

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Localizarea familiilor care se învrăjbeau ţine de cercetătorii care în fiecare zi, săpând cu acribie, descoperă câte un detaliu relevant al trecutului. Esenţial însă, e vorba de clanurile beligerante ale guelfilor şi ghibelinilor, unii adepţi ai statului papal, „independent”; alţii ai sfântului imperiu roman (germanic sau, prin extensie, pan-european). Familiile nobiliare, aflate în dispută fără finalitate, aproape că s-au distrus reciproc, iar Italia fărâmițată până pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar cei care au servit taberele beligerante s-au căsăpit reciproc multă vreme după.

Personajul emblematic în această confruntare shakespeareană e Mercuţio, prietenul lui Romeo, probabil cel mai luminos personaj din toată dramaturgia marelui Will. Prietenul model, ludicul, optimistul, spiritualul companion exemplar, el moare într-o bătaie de stradă, într-un război străin, luptele dintre clanuri nefiind cauza vieţii sale.

Tinereţea mea zbuciumată a coincis, pe un segment al ei, cu dorinţa de libertate, după sufocante interdicţii ale statului totalitar, cu trezirea conştiinţei naţionale, cu apariţia unei cauze nobile: recuperarea adevărului istoric şi a dreptului la opinie. Toate deveneau, brusc, mai limpezi ca niciodată. Ne înscriam voluntari în toate campaniile (inclusiv, militare), pentru a ne apăra firea şi neamul. Ne revolta numai insistenţa în prostie a semenilor (când aveam deja acces la toate sursele de informare şi dreptul la opinie!). Râdeam de cei care aveau misiunea să ne spioneze, deoarece noi ne expuneam deschis opiniile: ce să mai afle din discuţiile particulare, dacă noi, cu o sinceritate dezarmantă pentru băgătorii de seamă, spuneam exact acelaşi lucru în presa scrisă, în polemicile publice şi în discuţiile private?

Tot atunci, având în vedere că adepţii imperiului defunct nu aveau de gând să predea armele odată cu sucombarea URSS (şi a întregului tacâm de odioase instituţii-abrevieri), înţelegând că lupta va continua încă multă vreme, deveneam intransigenţi. Nu admiteam nicio alianţă, nici cu adversarii evidenţi (agrarieni, comunişti renăscuţi sau alţi comsomolişti din jurul foştilor secretari de partid), nici cu nomenclaturiştii reformaţi în „democraţi”, dar nici coaliţii cu alte mişcări unioniste, proeuropene, prooccidentale… Pentru că noi eram sinceri şi dezinteresaţi (ce echipă frumoasă făceam!), iar colegii noştri din alte partide erau, neapărat, fie profitori, fie provocatori, fie erau manipulaţi. În toţi şi în toate vedeam lucrătura KGB-ului, care nu murise.

Netrădând cauza, ne-am pomenit vânduţi, succesiv, de chiar liderii noştri. Poate că erau tactici necesare aceste mişcări năucitoare ale liderilor pe tabla şahului politic, poate jocuri de conjunctură (trebuie şi liderii să trăiască din ceva, de ce să nu-şi vândă şi ei carisma?), poate raţiuni de ordin înalt, noi nu mai puteam să ştim. Murisem, ca Mercuţio, răpuşi, reciproc, în lupte stradale fratricide, în confruntările cu oamenii de aceeaşi credinţă şi de aceleaşi aspiraţii (dar închinându-ne unor zei diferiţi).

Prologul din tragedia lui Shakespeare („Two households, both alike in dignity, / In fair Verona, where we lay our scene,/ From ancient grudge break to new mutiny,/ Where civil blood makes civil hands unclean”) constată cu precizie şi disperare cum cele două familii de nobili, de oameni cu demnitate, se afişează ca două clanuri neîmpăcate, cu ranchiună şi eternă revoltă reciprocă, de neîmpăcat. Chiar dacă motivele, politice, demult nu mai sunt valabile, luptele continuă şi ura exclude orice alte sentimente. Iar beneficiarii, invizibili, profită, departe de dramele vulgului…

P.S. Cei implicaţi inconştient în aceste confruntări ajung în Purgatoriul lui Dante. Dar pe cei care seamănă ură, aruncând vreascuri în acest devastator foc al autodistrugerii, îi aşteaptă al optulea cerc al Infernului dantesc. Nu mă apuc să citez. E prea oribilă pedeapsa aleasă de celebrul florentin pentru semănătorii de vrajbă.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here