Experimentul continuă?

Avem politicieni foarte principiali în Republica Moldova. Oameni care nutresc idealuri înalte și urmăresc scopuri nobile. Inși care nu se abat o iotă de la programele lor electorale și de la convingerile lor ferme. Nu a fost an electoral în RM fără această paradă a principialității, în realitate, un bal al orgoliilor și un bâlci al vanităților sterpe.

Suntem în preajma unor noi alegeri parlamentare și hamsterii noștri politici învârt în continuare aceleași roți. Socialiștii s-au aliat cu comuniștii. Animozitățile și definițiile deșucheate pe care și le împărțiseră, după divorțul de acum un deceniu, Voronin și Dodon au fost lăsate deoparte, căci și PSRM, și PCRM au de înfruntat „dușmani“ comuni mai importanți: NATO și jandarmul român. Dragostea de patrie curge năvalnic prin arterele acestor gardieni ai suveranității moldovene, acoperind cu șuvoaiele ei orice neînțelegere din trecut.

La unioniști, dragostea de țară se manifestă altfel, prin dezbinare. „Liberali“ expirați, dar încă încrezători în șansa și în misiunea lor istorică, trec sub aripa AUR. Unde e chemat și PUN, lucru care îi displace profund lui Octavian Țâcu, supărat pe atitudinea de descălecători a unioniștilor de peste Prut. Este adevărat că dacă vrei să descalifici unionismul în Basarabia, trebuie să pui în fruntea lui tot ce țipă și provoacă mai tare. Și sigur că e nevoie, în viitor, de o formațiune unionistă de bun-simț, aici Țâcu are dreptate, dar, făcând abstracție de AUR, are oare șanse la noi o mișcare unionistă pură, în afara oricăror alianțe? Pe de altă parte, cât de disperată trebuie să-ți fie principialitatea ca să vezi în AUR vehiculul politic al Unirii?

Partidul Maiei Sandu are nevoie de aliați în viitorul Parlament dacă vrea cu adevărat la guvernare. Altfel, se va repeta scenariul din legislativul actual sau va fi nevoie de sprijinul băieților de nădejde ai lui Usatâi pentru a forma cabinetul și numi Procurorul General (mai important decât orice guvern într-o țară care pretinde reforme autentice). Și asta numai dacă Partidul Nostru trece pragul electoral. Totuși, Maia Sandu a pus veto pe orice cârdășie, darămite colaborare, cu partidele proeuropene (cu sau fără ghilimele) și unioniste (cu sau fără ghilimele) compromise, din punctul ei de vedere, atât moral, cât și politic.

Jocul asumat de liderul-speranță este riscant și nu denotă neapărat un calcul electoral. Președintele pare să nu înțeleagă sau să nu accepte, principial, o evidență: lupta politică nu este o competiție a virtuților. Există voința de a realiza ceva cu adevărat util pentru țara ta, apelând la toate mijloacele disponibile, și voința de a arăta că ești singura persoană sau formațiune care are dreptul moral de a promova reformele, binele și adevărul. Adoptând cea de-a doua cale, Maia Sandu uită că voința fără putere, în politică, e un moft intelectual. PAS-ul va ponta alături de cea care le face jocul. Acum. Dar nu se știe dacă vor proceda la fel când vor constata că, din cauza excesului de principialitate, au pierdut guvernarea la mustață.

Până la urmă, ce e mai bine pentru o țară necăjită ca RM: o putere fără voință sau o voință fără putere? Ce este teatrul politic RM: un lac al lebedelor sau un „regat al lui Caliban“ (cum bine spunea cineva despre altceva)? Ce fel de mănușă vrem să aruncăm în fața adversarilor care au spoliat țara până la temelii, una de fier sau una de mătase? Se poate desfunda o latrină dacă nu ești pregătit să-ți mânjești mâinile? Fără un răspuns la aceste întrebări, scorul de la 11 iulie nu va avea nicio relevanță.

RM rămâne un teritoriu al experimentelor politice. Am trecut până în prezent aproape prin toate etapele nefaste pe care le presupune un parcurs posttotalitar și postimperial. Am fost conduși de foști nomenclaturiști, deghizați în salvatori naționali. Am fost guvernați de patrioți și de politicieni de meserie, care au redus toată politica la vorbe, împlinindu-și, în culise, visurile lor americane în sărăcia cumplită a Basarabiei. Am trecut prin microdictaturi care, oricât de micro, tot ne-au lăsat cu niște fiori în spinare. Apoi, ne-am bucurat de incalificabila domnie a lui Dodon, smulsă parcă dintr-o istorie a postcolonialismului african. Acum, la guvernare ar putea veni cineva care nu prea dă semne că ar ști ce este guvernarea și nici cum se exercită aceasta (cu mezalianțele, compromisurile, eșecurile și cu murdăriile ei cu tot). Un mănunchi de idealiști categorici pregătiți să dea și să nu ia lecții politice. Oameni convinși că schimbarea are chipul lor ori nu-l are deloc. Și gata oricând să renunțe la vis dacă nu-l pot realiza singuri.

Încă nu e târziu pentru o mare coaliție pentru normalitate, pentru ieșirea din impasul generat de ambâțul, egoismul și nerozia politică a ultimelor trei decenii. Alternativa o știm și cred că nu ne-o mai dorim nici noi și nici politicienii care s-au săturat să ne tot bălăcim în mlaștina postsovietică. Prin urmare, Rubiconul ar trebui trecut împreună. Legiunile se pot decima mai târziu.