Războiul de o sută de ani

210
0

A reizbucnit conflictul militar între forțele Hamas, pe de o parte, și armata israeliană, pe de alta. Totul a pornit acum câteva zile de la ciocnirile dintre civilii arabi și poliția israeliană în fața moscheii al-Aqsa din Ierusalim. Ca răspuns la intervenția forțelor de ordine evreiești, Hamas a lansat mai multe rachete având ca țintă orașele din sudul Israelului. Guvernul israelian a răspuns cu aceeași monedă, bombardând câteva clădiri din Gaza (inclusiv o bancă și un turn de televiziune controlate de Hamas) și omorând un important comandant palestinian. Numărul victimelor este deja impunător și riscă să crească de la o zi la alta, iar trupele terestre israeliene sunt gata de o intervenție ca în 2014.

Unii consideră că diferendul din regiune este un război religios purtat de fundamentaliștii arabi din Palestina împotriva „necredincioșilor“. Alții preferă să vadă în măcel o confruntare interetnică a arabilor cu evreii. După recunoașterea internațională (parțială) a suveranității palestiniene (2012), mulți afirmă că ar fi vorba, mai curând, de un conflict armat între statul Palestina și statul Israel. Există și voci care aduc aminte că o parte din arabii implicați în ostilități sunt și cetățeni israelieni, de aici posibilitatea de a defini conflictul și ca pe un război civil: de fiecare dată când se încing spiritele în Fâșia Gaza sau în Cisiordania, au loc confruntări, de asemenea, între arabii și evreii din Israelul propriu-zis.

Oricum am descrie-o, situația a fost și rămâne complicată. Sentimente religioase și resentimente etnice, jigniri mai noi și supărări mai vechi, toate contribuie la tensionarea constantă a relațiilor și la escaladarea sporadică a conflictului. Diferendul palestiniano-israelian este exemplul clasic de discordie în care ambele părți poartă o vină egală. Căutarea răului prim nu va stinge niciodată flacăra războiului, ba dimpotrivă, o va înteți. Stereotipuri negative și prejudecăți de tot soiul se adaugă la suferințe și necazuri reale, provocate de partea adversă de-a lungul istoriei recente a „conviețuirii“ celor două popoare. Ura reciprocă datează, formal, cam de pe la 1948 (anul fondări statului israelian), de facto însă, are rădăcini în timpuri mult mai vechi, fiind reactivată odată cu intensificarea procesului de colonizare a Palestinei de către evrei în perioada interbelică, sub mandat britanic. Un adevărat „război de o sută de ani“…

Lucrurile ar merge poate puțin mai bine dacă ar exista o înțelegere în chestiunea palestiniană în cadrul comunității internaționale. Dar nici marile puteri, nici ONU nu au fost niciodată în stare să ajungă la o opinie comună în această privință, în ciuda tuturor negocierilor și acordurilor semnate de-a lungul anilor (de la acordurile semnate la Camp David în 1977 și cele de la Oslo din 1993 și 1995 până la mulțimea de inițiative și rezoluții fără efect de durată ale ONU). Dimpotrivă, fiecare a exploatat politic conflictul așa cum a crezut de cuviință, contribuind astfel la permanentizarea stării de beligeranță.

ONU a condamnat întruna ocuparea teritoriilor palestiniene și instalarea așezărilor evreiești în Fâșia Gaza și în Cisiordania, susținând cauza palestiniană cam așa cum a formulat-o nobeliatul pentru pace Yasser Arafat. Majoritatea statelor occidentale nu au recunoscut, în 2012, independența Palestinei, dar au promovat mereu colaborarea și negocierile între ANP (Autoritatea Națională Palestiniană) și guvernul israelian. Dar asta la suprafață, întrucât curentul de adâncime e dominat, cu precădere în Europa de Vest, de cei care sunt favorabili mai curând arabilor, victime fără îndoială inocente (și teroriști doar „de nevoie“, în cazul militanților din Hamas) ale unei nedreptăți: politica de ocupație și de colonizare a Israelului. SUA, singurul aliat adevărat al Tel Avivului, a promovat și mai promovează încă o politică dacă nu antiarabă, atunci una care ține cont în primul rând de interesele statului și poporului evreu. Nu se știe cum se va modifica această politică odată cu schimbarea de macaz ideologic la Casa Albă (influența crescândă a curentului „progresist“, de regulă, propalestinian), dar cel puțin deocamdată Biden repetă, în mare, discursul cam al tuturor președinților de până la el în această chestiune. Rusia, în buna tradiție moștenită de la sovietici, toarnă tot gazul geopolitic disponibil pe focul din Gaza, pe când țările musulmane mai belicoase și antioccidentale susțin financiar și înarmează continuu aripa militară a Hamas.

Vișinica de pe tortul rezbelnic e și conflictul între Hamas, care ocârmuiește Gaza, și cea mai mare facțiune a Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Fatah, care administrează Cisiordania și care e ceva mai împăciuitoare când vine vorba de relația cu statul evreu, conflict intrapalestinian ce a luat forma unei confruntări armate după alegerile din 2006.

Pe scurt, butoiul din Palestina s-a umplut din nou de pulbere și amintește de Balcanii de la limita secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Știm cu toții cum s-au rezolvat diferendele din sud-estul Europei în primele decenii ale veacului trecut. Și mai știm că ceea ce s-a aprins atunci în Balcani a bubuit de zece ori mai tare în restul lumii. La cât de încurcată și tensionată e acum situația în Israel, în Palestina și în Siria învecinată, și la câte divergențe interne și externe revelează aceasta, nu poți să nu trăiești cu sentimentul că de un război mai mare și mai extins ne desparte doar frenezia romantică și spiritul de sacrificiu al unui Gavrilo Princip.

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here