Colina pe care urcăm…

Mulți ani la rând nu am înțeles expresia: „Drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intenții“. E adevărat că i-am suspectat întotdeauna de duplicitate pe cei care se căznesc și se zbat pentru binele și propășirea întregii omeniri: umanismul personalizat, vizând persoane concrete, e mult mai credibil decât umanismul generalizat, adică dragostea abstractă pentru toți oamenii din lume. Cu toate acestea, noima adâncă, adevărată a expresiei îmi scăpa: dacă urmărești binele, orice rău pe care l-ai cășunat trebuie să fie accidental și reparabil. La urma urmei, scopul, mai ales dacă e nobil, scuză uneori mijloacele, îmi spuneam eu, transformând în argument un alt dicton celebru, pe care istoria părea să îl confirme neîncetat.

Sensul acestei vorbe înțelepte mi s-a limpezit doar atunci când am constatat obsedanta dorință a unora de a construi o nouă utopie. Lumea în care trăim acum s-a născut în 1991, când s-a prăbușit „Imperiul Răului“ (o întruchipare autentică a iadului, pe care am conștientizat-o ca atare abia în anii transparenței), și a însemnat mai multă pace și creștere economică, un plus de prosperitate, globalizare, liberă circulație și, cel puțin, în societățile deschise, triumful libertății. Starea aceasta a lucrurilor nu i-a mulțumit însă pe toți: o mișcare tot mai impunătoare, cu origini în cele mai dezvoltate țări ale Vestului, a generat o ideologie (botezată „political correctness“) care se răspândește în prezent peste tot și care pune la îndoială toate aceste valori și achiziții. Ea nu vrea să creeze o societate mai bună, ci una de-a dreptul „perfectă“, o societate pe care publicistul și gânditorul francez Philippe Muray a definit-o, foarte inspirat, „Imperiul Binelui“.

În „Imperiul Binelui“, cuvântul de ordine este „egalitatea“. Aceasta nu mai înseamnă, ca pe vremuri, paritatea șanselor, urmărind, în ciuda aparențelor, uniformizarea valorilor și aplatizarea indivizilor. Deși utopiile se nasc pentru a anihila cauzele primare ale răului, acele contradicții ale naturii și societății umane care duc la conflicte și inegalitate, ele însele sunt expresia unei contradicții de nesurmontat: pentru a se impune, utopiile trebuie să învingă rezistența celor care nu vor să fie egali sub nicio formă sau, mai simplu, nu vor să fie ca restul. Utopia „corectitudinii politice“ crede că rezolvă această problemă, promovând un puternic discurs identitar. Apărarea identităților le scoate, desigur, în valoare și mai ales le pune pe aceeași treaptă socială, dar adâncește inevitabil și falia dintre ele, căci orice identitate e opusă alterității, adică e construită pe excluderea celuilalt.

De aici, păcatele vremii: dacă vrem să facem dreptate unor minorități altădată năpăstuite, nu o putem face decât în dauna majorităților. Uneori, se dau cap de cap chiar minoritățile între ele, pentru că, iarăși, identitățile se exclud reciproc atunci când valorile și ideile lor nu coincid. Utopiile sunt concepute ca niște angrenaje ideale și nu admit vicii de structură. Prin urmare, pentru a evita contradicțiile cu realitatea, trebuie modificate nu utopiile, ci ajustate realitățile. De aici, teroarea cu care se încheie, logic, orice utopie transpusă în fapte. La început, teroarea verbală (un exemplu din zilele noastre e așa-numitul fenomen „cancel culture“), apoi teroarea propriu-zisă.

Acum ne aflăm în prima fază a terorii, cea verbală. Înainte de a discuta însă despre cazul care m-a îndemnat să scriu despre aceasta, să revin la expresia cu care am început articolul de față.

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune doar atunci când aceste intenții nu țin cont de realitate. De realitatea firii umane, în primul rând, căci omul e o ființă mult prea complexă pentru a putea fi modelată după același calapod. Iadul e atunci când vrem să facem cu tot dinadinsul un rai pe pământ, deși știm foarte bine că oamenii concep raiul foarte diferit și că rai cu rai nu se împacă. Infernul, cu toată varietatea caznelor pe care le presupune, este, de fapt, uniform, pe sau sub pământ: un loc al pedepsei și al suferinței. Raiul aici reprezintă mai curând un anumit tip de viață, felurit de la om la om. Pentru cineva, paradisul e un iaht pe coasta Ibizei. Pentru altcineva, e trândăvia generos asistată din banul public. Unii sunt fericiți că nu sunt negri, alții, că nu s-au născut albi. Un rai comun pentru toată această puzderie de pofte și viziuni înseamnă, de fapt, un război al tuturor împotriva tuturor.

Din păcate, acest război a și început, deși noul „paradis terestru“ e doar la etapa de proiect.

În epoca „political correctness“-ului (PC), acest nou război este, esențialmente, un război al identităților. Ținta nu este întotdeauna victoria unei identități asupra celeilalte, ca, de exemplu, în cazul adepților jihadului, ci delimitarea cât mai netă a unei identități de toate celelalte, divorțul identitar care, până la urmă, înseamnă și o despărțire de restul omenirii, izolarea în propria unicitate, în codurile și cutumele „tribului“, autosuficiența culturală.

E grav când cineva omoară jurnaliști doar pentru că aceștia tratează cu umor o chestiune de credință. Un islamist care îi atacă pe ziariștii de la „Charlie Hebdo“ nu-i pedepsește pentru „necredința“ lor, ci pentru că nu mai admite ingerințele Celuilalt în universul său identitar. Umorul și ironia, firești pentru omul occidental, sunt percepute ca invazive și, de aceea, inadmisibile, pentru un fundamentalist din Orientul islamic. Eroarea teroristului este că nu înțelege specificul omului din Vest. Eroarea occidentalului este că empatizează cu jignirea pe care o resimte teroristul, îndreptățind, în temeiul diferențelor identitare, gestul criminal al acestuia. Eroarea tuturor este că se uită de existența valorilor general-umane, care ar trebui să fie mai importante decât cele de grup, clasă, religie, sectă etc.

Războiul identităților nu produce victime propriu-zise în cultură, dar aceasta nu înseamnă că oamenii de cultură nu sunt afectați de clivajele identitare. Linia frontului trece uneori chiar prin capul celor care, prin însuși statutul lor de cărturari și de creatori, sunt meniți să atenueze aceste clivaje. Consecințele pentru cultură ar putea fi, pe termen lung, devastatoare. Dar se întrevăd încă de pe acum.

Cu ceva timp în urmă, un eveniment ieșit din comun a zguduit și așa destul de politizata lume a culturii și literaturii. Totul a început în Țările de Jos, la editura Lannoo Meulenhoff, care a dorit să traducă în neerlandeză poemul „The Hill We Climb“ („Colina pe care urcăm“), scris și recitat la inaugurarea președintelui Joe Biden de autoarea afroamericană Amanda Gorman. În acord cu Gorman, editorul flamand a ales și traducătorul: Marieke Lucas Rijneveld, o tânără scriitoare care a câștigat, în premieră pentru Olanda și la numai 29 de ani, prestigiosul premiu internațional Booker pentru proză. Literata olandeză îndeplinea toate condițiile: era tânără ca și colega ei din America și era apreciată de specialiștii în domeniu pentru talentul ei scriitoricesc. Mai mult, despre Marieke se știa că învinsese, în copilărie, un defect de vorbire… recitând poezii (!) și că adoptase, la maturitate, o identitate sexuală „nonbinară“ (desemnată de prenumele masculin „Lucas“, adăugat prenumelui feminin „Marieke“). Un adevărat „erou al timpurilor noastre“, nu?

Totuși, în ochii lui Janice Deul, o „activistă fashion&culture“ (atenție la formulare!) din Olanda, Marieke are și un mare handicap. Unul insurmontabil: este albă. Și dacă e albă, este incapabilă să traducă un poet negru (o „poetă neagră“? o „poetă afroamericană“? un „poet afroamerican femeie“? – chiar nu mai știi cum să potrivești cuvintele ca să nu-ți sară nimeni în cap).

Confruntată cu valul de dezaprobare stârnit de Deul, Rijneveld s-a retras, admițând că nu este în stare să facă o traducere pe măsură, date fiind limitele culturale pe care le datorează rasei sale. Chestiunea ar fi trecut drept o bizarerie, dacă nu se întâmpla în altă parte și nu lua conotații și mai controversate acolo. Poetul catalan Victor Obiol, desemnat inițial ca traducător al lui Gorman de o editură din Barcelona, nu s-a retras benevol, ci a fost silit să o facă: „Au făcut abstracție de capacitățile mele, pur și simplu mi-au zis că își doresc un alt tip de traducător – femeie, tânără, activistă și, de dorit, neagră“, a declarat literatul catalan, care a atenționat că problema nu mai poate fi tratată cu lejeritate. Tot el a definit, în mare, esența chestiunii: „Dacă nu pot traduce un poet doar pentru că acesta este o negresă tânără din America secolului XXI, atunci nu am dreptul să traduc nici din Homer, întrucât nu sunt un grec din secolul al VIII-lea î.Hr. Și nici din Shakespeare, deoarece nu sunt un englez din secolul al XVI-lea“.

Problema nu este, desigur, doar una traductologică. Politizarea culturii, modelarea politicilor culturale și chiar a discursului literar și artistic în conformitate cu principiile PC, introducerea factorului identitar în judecata estetică, toate aceste tendințe nu au cum să facă bine nici literaturii, nici scriitorilor și nici celor care urmează să se formeze și să se educe după cărțile acestora. Dar și așa, am fi încercat să înțelegem și să iertăm zelul manifestat de Deul și de legiunea ei de „cancel culture“-iști, dacă poemul Amandei Gorman era, cu adevărat, o provocare literară pentru un traducător, un text a cărui unicitate s-ar fi datorat notelor specifice pe care le comportă cultura și dramaticul destin al afroamericanilor. Din nefericire însă, textul e o înșiruire de locuri comune, pe care l-ar fi putut scrie oricine (vrea să se emancipeze), de oriunde (a fost oprimat), despre orice (formă de inegalitate și asuprire), sărac în imagini, animat de pasiuni politice și de angajamente civice, dar mai puțin de ceea ce înțelegem, îndeobște, prin poezie.

Intențiile bune au generat și în acest caz infernul. Un poem minor și tezist, mai curând un eveniment politic decât literar, a devenit sursa unor noi clivaje. Albul și negrul au intrat în literatură nu doar metaforic, ci în carnea și oasele lor. Știm și ce urmează după ce literatura se supune și devine expresia unei pasiuni politice. Sau am uitat?