Ploaia de aur (II)

365
0

Abilitatea de a suci mințile, populismul, demagogia nu sunt suficiente ca o formațiune politică nouă să obțină un scor ca acesta. La o analiză post factum a campaniei AUR, s-a constatat că simpatiile electoratului au fost câștigate mai curând prin mijloace tehnice, prin modul de a comunica cu acesta. Facebook-ul, Instagram-ul ș.a. au fost vehiculele folosite de cei de la AUR pentru a ajunge repede și cu efort minim la mintea alegătorului.

Campania desfășurată pe rețele sociale e o metodă eficientă care te scutește de bătăile de cap ale partidelor tradiționale. Pentru a capta atenția cetățeanului, nu ai nevoie de organizații teritoriale cu mulți angajați și cu manageri instruiți, care trebuie monitorizați și consiliați continuu. Internetul te absolvă de multiple deplasări în provincie, de întâlnirile directe cu alegătorii: o postare isteață pe rețea, cu difuzare maximă, valorează, uneori, mai mult decât sutele și miile de adunări cu public improvizat în cămine culturale prost încălzite.

Microtargetingul sau marketingul electoral direct, pe grupuri-țintă bine definite, adică bine alese din timp, e o metodă nouă pentru piața politică românească, dar care a funcționat impecabil în cazul Alianței pentru Unirea Românilor. Dublată de dezinformare și de trollingul subtil al adversarilor politici, metoda dă roade mai cu seamă în societățile cu o cultură democratică (dar și: generală) precară.

Așa a câștigat alegerile prezidențiale în Filipine un politician ca Rodrigo Duterte. Timp de câteva luni, trolli și postaci de tot felul au asociat criminalitatea din țară exclusiv traficului de droguri. Apoi, pe scenă a apărut Duterte, al cărui slogan în campanie era lupta cu cartelurile și cu dealerii de pe străzi. Viitorul președinte însuși afirma sus și tare că pe vremea când era primar în Davao (oraș din sudul statului Filipine), obișnuia să-i vâneze pe traficanți în persoană, cu arma în mână.

În consecință, electoratul a văzut în Duterte o reală speranță, un veritabil mântuitor al națiunii. Știm cu toții ce a urmat după instalarea lui Duterte la putere: un regim al terorii asemănător „opricininei“ lui Ivan Groznîi, cu „detașamente ale morții“ alcătuite din torționari ce se autointitulează justițiari („vigilantes“) și ucid fără judecată sub pretextul luptei cu „mafia drogurilor“.

Trebuie spus, totuși, că populismul noilor radicali români, activismul lor politic din trecut (George Simion nu este chiar un necunoscut pe scena social-politică românească) și tehnicile folosite de aceștia pentru a câștiga simpatia alegătorilor explică parțial popularitatea spontană a formațiunii AUR: fără electoratul potrivit, investiția în microtargeting, în dezinformare și manipulare e pierdere de timp și de bani. (Apropo de investițiile AUR în campanie. Chiar și acum, după succesul uriaș al partidului la alegeri, sursele de finanțare ale formațiunii rămân neelucidate!)

Iar când zic „potrivit“, nu mă refer neapărat la alegătorul care abia așteaptă o criză de proporții pentru a-și confirma prejudecăți și temeri mai vechi și a vota o formațiune care-i exprimă mai bine resentimentul: acest alegător identifică întotdeauna și fără greș toate partidele „antisistem“ sau, în lipsa acestora, aripile radicale din alte partide, susținându-le necondiționat, din principiu. Mă refer mai curând la electoratul nepretențios, neideologizat și, de aceea, moderat în opțiuni, dar care devine mai vulnerabil ca oricând la delirul informațional în perioade de restriște.

Dacă acest electorat se simte dezamăgit, pentru moment, de „partidul lui“, el preferă fie să stea acasă, fie să pună ștampila pe un partid apropiat de ceea ce votează de obicei. AUR a reperat însă masa critică a debusolaților și le-a oferit o alternativă. Dar nu atât o alternativă politică, cât o compensație psihologică pentru fiecare dintre decepțiile suferite. Mai mult, a avut un discurs separat pentru fiecare categorie de decepționați: AUR a părut un luptător mai ferm decât PSD pentru „familia tradițională“, mai ferm decât PMP pentru unirea tuturor românilor și pentru valorile românești, mai ferm decât toți ceilalți în promovarea „interesului național“ și în confruntarea cu „noua ordine mondială“ etc.

Marea problemă pe care o pune acum AUR pentru societatea românească nu este jocul politic pe care îl va face partidul în Parlament în viitorii patru ani (în mare, e previzibil, la câți deputați are și la cât de incompatibili sunt ei între ei), ci faptul că a ajuns în Parlament cu câteva clicuri pe tastatură. O campanie bine regizată pe rețelele sociale și o doctrină de spoială, exploatând toate iluziile, fanteziile, fixațiile și slăbiciunile nației, s-au dovedit a fi destule pentru a crea o forță politică de luat în seamă. Pentru o țară ca România, acest model de acțiune politică ar putea fi, în viitor, o amenințare mai mare chiar decât partidul care l-a implementat în premieră.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here