Ţara mea de dor

Se pare că am mai vorbit despre asta. Eram în clasa a IX-a a Şcolii Medii nr. 1 din Drochia (azi Liceul „Eminescu”), eram pasionat de literatură, de fotbal şi de Beatles. În banca din faţă şedea o colegă împătimită de literatură, în special de literatura rusă. Nu ştiu cine îi erau părinţii (purta un nume şi prenume sută la sută rusesc), dar avea o bibliotecă bogată şi mă zădăra de fiecare dată cu câte vreo ediţie greu de găsit în librăriile şi bibliotecile sovietice.

Într-o zi mi-a împrumutat cartea lui Liviu Rusu Eminescu şi Schopenhauer şi primul volum din ediţia Perpessicius a operelor lui Eminescu. Liviu Rusu a fost revelaţia absolută, iar ediţia Perpessicius se impunea prin eleganţă, acribie, distincţie. Eu cunoşteam versiunea în patru volume a operei lui Eminescu de la Chişinău, dintre care primul (mult mai subţire decât ediţia Perpessicius) acoperea ca şi cum acelaşi segment: poezia lui Eminescu publicată în timpul vieţii.

Poeziile propriu-zise le cunoşteam (ca şi cum) din ediţia de la Chişinău, noutatea fiind doar textele complementare (paratextul). Surpriza a venit însă aproape imediat, încă la răsfoirea poemelor de juneţe ale viitorului poet-nepereche. Fiind ordonate cronologic, chiar printre primele poezii (era a opta? a noua?) dau peste una absolut necunoscută: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Un poem exaltat, pasional-juvenil, ca şi multe din cele scrise în acea perioadă. Un poem pe care ar fi trebuit să-l scrie un paşoptist, nu un junimist.

Întrebarea mea firească: „De unde acest poem?”, după certificarea autenticităţii lui (informaţia de la Note şi comentarii despre publicarea în Familia lui Iosif Vulcan din aprilie 1867) a născut, imediat, cealaltă întrebare: de ce poezia lipsea în ediţia de la Chişinău? O ardentă odă patriei, scrisă de un tânăr gimnazist, plecat, după moartea profesorului Aron Pumnul, din Bucovina şi Moldova pentru a face un aproape ritualic tur al pământurilor româneşti din Ardeal (aflate sub dominaţie austro-ungară), continuând călătoria prin Oltenia şi Muntenia. În felul acesta „moldoveanul” Eminescu descoperă „ţara de dor”. Cam aşa cum o descopereau basarabenii de azi, vizitând România după 1989.

Poemul lipsea din ediţia „academică” de la Chişinău pentru că Mihai(l) Eminescu, în viziunea maşinăriei ideologice din RSSM, nu era poetul romantic român (romanticii au fost, în toate ţările, marii naţionalişti, secolul romantismului fiind secolul formărilor statelor-naţiune). La Chişinău el era poetul („moldovan”, desigur), revoltat de nedreptăţile sociale, autor al poemului Împărat şi proletar (învăţat doar pe jumătate şi omiţând finalul, „influenţat de filosofia idealistă a lui Schopenhauer”). Cum să se publice în Chişinăul sovietic o poezie în care acest „moldovan” face declaraţii de dragoste unei „alte” patrii? Era epoca „autoizolării” ferme, blocându-se toate porţile ce legau Basarabia de România.

Acum, după mai bine de o jumătate de secol de când citisem poezia din tinereţe a lui Eminescu (eram chiar la vârsta lui), după ce eu însumi i-am predat la liceu şi la universitate pe Eminescu fără croşete, dar şi pe Rebreanu, Camil Petrescu, Arghezi, Sadoveanu ori Sorescu, fără ca cineva să mi-i fi predat la facultate; după ce am trecut cu toţii prin faza luptei pentru limbă şi alfabet; după obţinerea independenţei şi a războiului de independenţă de la Nistru, după ce elevii şi studenţii pe care i-am obişnuit să recite necenzurat/ ne-bâlbâit  poemele literaturii naţionale sunt români cu acte în regulă (unii dintre ei deja reprezintă România în instanţe internaţionale), cine se mai teme de Eminescu? Logica fricii aici ar fi: dacă Eminescu e „poetul moldovenilor”, dar el zice că România este ţara lui de dor, înseamnă că e posibil, că suntem români şi punctum şi că Moldova e România.

Ascultam un interviu la BBC (în limba rusă, pentru ascultătorii ruşi) şi un altul la postul de televiziune „Dojdi” cu preşedintele ales al RM şi mi-am dat seama că e primul preşedinte moldovean (şi primul politician de la Chişinău) care declară public că deţine (şi) cetăţenia română (de-aţi şti cum se eschiva de la această întrebare un mare „român basarabean”, de parcă ar fi fost un fapt ruşinos să-şi  recunoască identitatea certificată, mai ales că cetăţenia e în beneficiul posesorului de paşaport, nu dovadă a patriotismului). Ceea ce însă a ezitat să comenteze noul preşedinte a fost teama (sic!) ruşilor că noua clasă politică va face Unirea cu România. De ce i-ar speria acest fapt pe ruşii inteligenţi, care ascultă BBC şi „Dojdi”? Şi ce s-ar întâmpla dacă unirea (recte: re-unirea) s-ar produce?

Poate explicăm lumii că e un dor firesc? Afectaţi profund de autoizolarea impusă de pandemie, de ce am persevera şi pe o autoizolare geopolitică atunci când porţile spre lumea bună sunt aici, alături, în pitoreasca ţară a lui Vlahuţă, în România rotundă („dodoloaţă”) a copilului din romanul lui Blaga, în eminesciana Ţară de dor?