Alegerile din 15 noiembrie: Câteva concluzii (II)

Votul din 15 noiembrie a fost, așadar, reacția alergică a organismului social la Igor Dodon. O mare parte a electoratului a mers în continuare pe mâna președintelui în exercițiu, dar numai pentru că a putut face abstracție de persoana concretă a acestuia și de faptele sale. Unii nu au trecut însă peste nemulțumirea și chiar aversiunea pe care le-o provocase președintele nu atât ca om politic, ci ca om pur și simplu. În consecință, au stat acasă sau au votat-o pe Maia Sandu.

Din nefericire pentru el, Igor Dodon a confundat electoratul tradițional al stângii proruse cu electoratul său personal. Mai grav de atât, a confundat apoi acest electorat cu restul țării. Președintele nu a abordat diferențiat societatea moldovenească. A vorbit cu toți așa cum ar fi trebuit să vorbească (cel mult) doar cu cei care îl susțin. A uitat cum a câștigat alegerile din 2016. Cine și cum l-a ajutat atunci. Și-a închipuit că electoratul lui Ilan Șor și Renato Usatâi se află, prin definiție, de aceeași parte a baricadei politice, de aceea a crezut neclintit în șansa lui și i-a atacat fără nicio grijă pe virtualii parteneri. A subestimat capacitatea de mobilizare a diasporei – de altfel, nu numai Igor Dodon, dar și alții s-au întrebat dacă cetățenii RM de peste hotare vor vrea și vor putea să meargă la urne în condițiile actuale (pandemie, carantină, restricții de circulație etc.).

Igor Dodon a fost, în politică, un răsfățat al sorții. A ieșit uscat din toate apele. A știut când trebuie să urce pe catarg și când trebuie să fugă de pe navele ce se scufundă. A întruchipat noul image al Partidului Comuniștilor la alegerile locale din 2011, dar l-a părăsit de îndată ce a simțit că acesta e pe trend negativ. A fost miruit de însuși Putin drept candidat al Moscovei la președinția RM și s-a purtat ca un veritabil caimacam al acestuia. De altfel, vasalitatea asumată și afișată față de Kremlin e singura barcă politică pe care Igor Dodon nu a părăsit-o de bunăvoie. În paralel, a evoluat parteneriatul cu Plahotniuc, de care Dodon a scăpat, nu fără ajutor străin, în vara anului trecut. În cele din urmă, a dat gaură alianței cu ACUM, punând mâna pe adevărata putere pe la sfârșitul lui 2019.

Dar tocmai adevărata putere, nu parteneriatele din care Dodon a ieșit întotdeauna câștigător, a fost cea care l-a dat de gol. De la începutul anului curent, marcat de pandemie și de criză economică, președintele în exercițiu a dat găuri exclusiv la macaroane. Era momentul să stea poate mai mult în umbră și să-l lase pe premierul Chicu să încaseze toți plumbii pentru eșecuri. Umbra nu este însă locul potrivit pentru „mareșalul nobilimii“ și Igor Dodon s-a dat în spectacol (dacă nu și în stambă) tocmai atunci când cetățenii aveau nevoie de un președinte sobru, empatic și ceva mai puțin zgomotos/conflictual.

Spre sfârșitul anului 2020, norocul președintelui a secat. Se poate spune, cu îndreptățire, că și-a făcut-o cu mâna și, mai ales, cu gura lui. Probabil că Moscova va miza pe alt “prinț“ (de exemplu, primarul actual al Chișinăului) și, când lucrul acesta va deveni „oficial“, prăbușirea lui Igor Dodon va fi iminentă. În momentul de față însă, el poate doar să mai semene niște semințe ale vrajbei în societate (vezi, de pildă, proiectul de lege privind statutul special al limbii ruse), în speranța că acestea vor da roade și că din aceste roade i se va hrăni cariera politică ulterioară.

Și nici nu poate fi altfel, întrucât politicianul Igor Dodon a fost, de la bun început, un produs al vrajbei care sfâșie societatea și clasa politică locală încă din anii 1990. Nimeni în afară de el nu a știut să exploateze mai bine dezbinarea și dezacordurile principiale care țin societatea moldovenească pe loc, uneori riscând chiar să o arunce în aer. Din toți președinții RM, numai Igor Dodon s-a încumetat să-și scoată țara la mezat: nu din interes politic, ci din unul strict personal.

Acum, RM trebuie să-și tragă răsuflarea, căci urmează un an plin de încercări. Plecarea lui Igor Dodon de la Președinție nu va soluționa, desigur, toate problemele țării, dar cel puțin va reduce numărul acestora.