Lumina din capătul tunelului

630
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Trebuie să fii tare rău, ca să refuzi oamenilor bucuria unei victorii, pe care au aşteptat-o atât de mult. Numele ei este Maia. Cu ea „Moldova MAI Are viitor”, precum zice jocul de litere/ cuvinte ale artistului plastic român Dan Perjovski. Nu a trecut niciun deceniu de când această femeie firavă, ca o trestie gânditoare, a intrat în politică. Elevă la Risipeni, studentă la ASEM, în fine, nici masteratul la Harvard ori jobul la Banca Mondială încă nu erau elemente de legendă, după cum nici ministeriatul ei nu era neapărat ceva ieşit din comun, doar o surpriză poate.

Treptat însă ea a început să devină un mit. O entitate neobişnuită la noi, enervând pe unii şi trezind speranţe în alţii. La Ministerul Educaţiei a reuşit performanţa testării dure a sistemului, fapt pentru care au detestat-o mulţi: moldovenii nu-s obişnuiţi cu metode-şoc. Devenind preşedinte, ea s-a ales, concomitent, cu multe supranume şi cu porecle deopotrivă, şi aici se conturează deja legenda.

Oricât de deplasate epitetele, ele denotă un adevăr: contează reprezentarea, contează cum o vede lumea (lumea noastră, atât de diferită!), nu cum este ea în materia ei telurică. Însufleţind pe unii, deranjând pe alţii. De aici şi aşteptările diferite: unii văd în ea prima româncă-preşedinte, investind speranţe, alţii aşteaptă consecinţe sumbre ale unor scenarii conspiraţioniste, antinaţionale. Eu cred însă că surprizele plăcute (ca şi dezamăgirile, în caz de eşec) ni le va oferi chiar protagonista, nu cei din umbra ei.

Cine este femeia pe care o detestă adversarii, dar o adoră o lume întreagă? O abilă mişcare strategică a americanilor, a globaliştilor, a sorosiştilor? O încă şi mai abilă mişcare a ruşilor, care au preferat un preşedinte vertical şi principial în locul unui fanfaron slugarnic? Un politician cu personalitate, în care investesc speranţe globaliştii şi naţionaliştii deopotrivă?

Sau poate un exemplu cât de important e să fii perseverent. Să faci, în loc să te plângi că nu ai condiţii pentru afirmare. Să îţi croieşti şi să-ţi urmezi calea. Să fii o ofertă atractivă, fără să faci concesii şi fără să-ţi propui să placi tuturor. Să faci faţă lucrurilor şi să-ţi impui personalitatea, în pofida adversităţilor şi a cârtitorilor. Pentru că lucrurile nu se supun numai unui parcurs predestinat şi nu se datorează numai contextului (la noi, în special, geopoliticii). În asta constă jocul vieţii: a face minuni în condiţiile date, pe câmpul tău operaţional.

Mi-am amintit, nu ştiu de ce, de cancelarul Helmut Cohl, unificatorul Germaniei. Acum, se pare că a fost simplu: Gorbaciov a cedat uşor, iar toată Europa atâta şi aştepta: să-i vadă pe nemţi uniţi. Nici pe aproape! Reunificarea (implicit, fortificarea) Germaniei nu intra în planurile europenilor. Deloc! Nici ruşii nu erau uşor de convins (poate doar americanilor le plăcea ideea). Nici măcar nemţii nu erau atât de unanimi. Dar insistenţa cancelarului făcea minuni. Mai întâi solicitând o deschidere, o apropiere economică (care solicita sacrificii), nici măcar declarând ca scop unirea.

Perseverenţa unui om, care şi-a făcut din asta o cauză a vieţii şi a înaintat ca un buldozer, a realizat miracolul! … Dar nu despre reunificarea Germaniei voiam să spun (şi – nicio aluzie!). Doar că, odată ce am atins tema: nu îi cred pe proeuropenii care sunt împotriva unirii Moldovei cu România. Dacă îţi creează disconfort gândul la o ţară din UE, cum te uneşti cu întreaga comunitate? Nu îi înţeleg nici pe „unioniştii” reticenţi la ideea eurointegrării. O Românie în afara UE, în „ideea naţională” a lui Dughin-Roşca?

Eşarfa galbenă a Maiei Sandu e doar o rază de speranţă luminând în capătul tunelului rătăcirilor noastre. Greul abia începe. Avem un parlament pestriţ, capricios şi ineficient, o anexă decorativă la construcţia politică Dodon et Co, cu un speaker decorativ în frunte. Avem un guvern cârpit cu consilierii lui Dodon, un acaret în plus la toate grajdurile lui, atât. Avem o societate derutată şi o divizie de politicieni ineficienţi, mai toţi generali de paie.

Să citim însă şi semnele bune. Licărul din capătul tunelului e semn că vectorul european poate deveni drum autentic. Avem o preşedintă proeuropeană necoruptă şi, sper, incoruptibilă. Deoarece în viitorul previzibil vom continua să ne hrănim din proiecte europene, un om cu credibilitate în Occident contează. În rest, spaţiu nelimitat pentru construcţii politice: pe dreapta, pe stânga, pe segmentul unionist, pe cel moldovenist…

Cu Maia Sandu preşedinte perspectivele se limpezesc. Dar greul trebuie să-l ducă fiecare. Inclusiv politicienii, aflaţi la o intersecţie dificilă şi cu semafoarele stricate.

P.S. Şi dacă tot o dăm pe mituri şi semne: primul votant în alegerile mondiale ale preşedintelui Moldovei e un tânăr care a absolvit Harvardul şi lucrează într-o companie de arhitectură din Japonia. Semn, ziceam, că lucrurile se schimbă, că moldovenii sunt (şi) altfel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here