Alegerile din 15 noiembrie: Câteva concluzii (I)

S-o spunem pe șleau: votul de duminică al moldovenilor a fost o mare surpriză, atât pentru străini, cât și pentru o bună parte dintre cei care au mers la urne. Republica Moldova e de mult pe lista țărilor de la care nu se așteaptă decât știri proaste. Suntem văzuți, în cel mai bun caz, ca o zonă gri, un tărâm al sărăciei și al depresiei, izvor nesecat de migranți, o țară în care nu se întâmplă mare lucru și care, grosso modo, nici nu prea contează pe harta politică a lumii. De aceea, opțiunea noastră sporadică pentru normalitate e percepută de cei din afară drept ceva anormal, neobișnuit. Am ajuns să întruchipăm anormalitatea, iar când o refuzăm, generăm perplexitate în cei din jur.

Să fim sinceri cu noi înșine: Transnistria nu e doar blestemul nostru, ci și, din neferice, cam singurul motiv serios pentru care cei din Vest, ca și cei din Est iau în considerație existența și problemele RM. Toată atenția ce ni se acordă decurge, în fond, de aici: Occidentul dorește pace și (orice) fel de stabilitate la hotarele sale răsăritene, pe când Rusia nu concepe pur și simplu eșecul proiectului transnistrean.

Totuși, din când în când, cetățenii RM zdruncină stereotipurile pe care tot ei le-au creat în mintea străinilor. Un șoc puternic pentru Occident, dar și pentru Moscova au fost evenimentele din aprilie 2009. Mai puțin șocantă, dar la fel de neașteptată a fost și alegerea recentă a Maiei Sandu în funcția de președinte. Ne asociasem atât de mult, în ultima vreme, cu regimul autoritar al lui Plahotniuc și cu chapiteau-ul lui Dodon, încât nimeni nu mai miza pe o nouă prefacere a societății moldovenești.

Într-adevăr, după finalul sumbru al „poveștii de succes“ și spulberarea tuturor iluziilor legate de guvernările așa-zis „proeuropene“ din 2010-2015, numai un idealist ar fi sperat la o minune. Dar minunea s-a întâmplat: prin votul de duminică, cetățenii RM și-au exprimat, de fapt, voința de a scăpa de greaua și rușinoasa moștenire a epocii Plahotniuc-Dodon. Prin aceasta se și explică votul masiv pentru schimbare al celor care, în alte condiții, nu ar fi votat-o niciodată pe Maia Sandu. Și nici schimbarea ca atare.

Mulți dintre cei care optau altădată pentru democrații „proeuropeni“ sau pentru socialiștii „proruși“ au priceput, în sfârșit, că au ales în fruntea țării o liotă de șarlatani, niște „țepari“ clasici. Fraiereala însă are mai multe șanse de a trezi conștiințele decât hoția și corupția demnitarilor, concepte întotdeauna abstracte pentru omul de rând. Păcăleala e ceva foarte concret, palpabil, e resimțită întotdeauna ca un afront, ca un atac direct la propria persoană și de aceea provoacă o reacție mai dură decât nedreptatea generală.

Victoria Maiei Sandu nu trebuie înțeleasă, desigur, doar în această cheie. Observațiile de mai sus nu sunt menite să-i minimalizeze contribuția, nici calitățile de lider, ci doar să sublinieze că o parte considerabilă din voturile pe care le-a obținut au fost voturi de protest. Protest împotriva unor grupări și inși care au desfășurat pe teritoriul RM o „combinație“ à la Ilf & Petrov. De fapt, o escrocherie de proporții ce i-a făcut pe cetățeni să se simtă complici la „țeapa“ pe care tot ei au luat-o.

După fuga „marelui maestru al combinațiilor“, țara a fost condusă, aproape un an, de secundul său, guralivul și nu foarte chibzuitul „mareșal al nobilimii“. Timp destul chiar și pentru unii dintre susținătorii necondiționați ai „stângii“ moldovenești ca să înțeleagă cine este, în realitate, Igor Dodon, și să-i întoarcă spatele.

(va urma)