Cele două belele (I)

Au rămas puține zile până la alegerile prezidențiale din SUA, dar învingătorul pare a fi deja cunoscut: democratul Joe Biden. E ceea ce ne spun sondajele, dar și analiștii politici. Nu se poate ști cum va arăta scorul final, totuși, statele-cheie, reprezentate de un număr mare de electori, par să încline, în marea lor majoritate, mai curând spre candidatul democrat decât spre cel republican. De asemenea, așa-numitele „swing states”, adică statele în care voturile se împart aproape egal (în 2020, acestea sunt: Carolina de Nord, Florida, Michigan, Pennsylvania și Wisconsin), arată un ușor avans al lui Biden în fața lui Trump. E o diferență de câteva puncte, dar suficientă pentru a întări credința democraților în victorie.

Comentatorii specializați în politicile americane în regiune afirmă că noi, cetățenii celor două „state românești”, ar trebui să ni-l dorim pe Biden ca președinte. Angajamentul ferm pro-NATO al aspirantului democrat la fotoliul de președinte este argumentul forte al analiștilor care ni-l recomandă cu insistență. Într-adevăr: spre deosebire de Trump, care a pus mereu la îndoială rațiunea însăși de a fi a organizației transatlantice, plângându-se mai ales pe contribuțiile disproporționate ale membrilor la bugetul comun și la misiunile militare, Biden nu are niciun dubiu în ceea ce privește eficacitatea NATO și rolul central jucat de SUA în cadrul alianței.

Acesta este un punct de vedere care se sprijină nu numai pe declarațiile lui Joe Biden, ci și pe politica externă promovată în trecut de ultimele două administrații democrate. O minte nepărtinitoare va observa însă că toată această „implicare activă” a Casei Albe în Europa de Est, pe vremea lui Clinton și Obama, s-a făcut, deseori, în modul cel mai neprofesionist cu putință, strategiile călăuzindu-se mai degrabă de principii ideale, decât de scopuri pragmatice. Bombardarea Belgradului a dezamorsat, fără îndoială, conflictul iugoslav, dar crearea statului kosovar a amorsat un altul, care nu va întârzia să izbucnească de îndată ce Occidentul va slăbi hățurile în Balcanii de Vest.

Tot pe timpul unui președinte democrat, Ucraina a pierdut Crimeea și Donbasul: un act de agresiune și un rapt teritorial fără precedent în Europa postbelică, fără urmări serioase pentru agresorul care s-a ales cu niște sancțiuni economice (destul de blânde, dacă ne gândim la gravitatea fărădelegilor comise) și cu suspendarea simbolică din clubul G8 (de fapt: 7+1). Toate acestea, după „resetarea” relațiilor ruso-americane, din 2009, când Hillary Clinton i-a prezentat lui Serghei Lavrov un buton roșu pe care scria „peregruzka”, în loc de „perezagruzka” – un chix emblematic pentru profesionismul echipei democrate de atunci.

Nici republicanii nu au dus o politică externă mai isteață în Europa de Est după prăbușirea URSS (e destul să ne amintim intervenția Rusiei în Georgia în anul electoral 2008, rămasă fără răspuns), dar cel puțin pe timpul lui George W. Bush, România a devenit membru NATO (2004), iar întreaga regiune s-a bucurat de vreo șapte-opt ani de relativă relaxare în relația ei cu vecinul de la Răsărit.

Democrații americani au devenit, în epoca Clinton, un partid extrem de ideologizat. Dintr-o replică moderat liberală a republicanilor, considerați drept conservatori clasici acum câteva decenii, democrații s-au transformat, încet-încet, mai ales sub presiunea cercurilor intelectuale și militante din interior, într-o formațiune care promovează ideile social-democrației și, mai nou, chiar unele idei ale stângii radicale. Spiritul progresist al noului Partid Democrat, ghidat de un egalitarism absolut, a promovat stăruitor și fără discernământ, inclusiv pe plan global, o agendă ideologică națională, în fond.

Declarații și gesturi iresponsabile, dictate de credința în niște idei, și nu de cunoașterea unor realități, au fost interpretate în lume drept semne ale debilității politice. Barack Obama a susținut „primăverile arabe” pentru că erau niște revolte populare împotriva unor regimuri despotice, dar nu a intuit germenele islamist al „democrației” în Orientul mahomedan. Pe de altă parte, o abordare ceva mai pragmatică, nu doar teoretică, a paradigmelor culturale din Orientul european l-ar fi ajutat să gestioneze diferit situația din Ucraina în 2013-2014.

(va urma)