Eu cu cine votez? – dramă sau dilemă?

Pentru Cetăţeanul turmentat al lui Caragiale (în Moldova i s-ar spune „Cetăţeanul cinstit”) întrebarea: „Eu cu cine votez?” nu era o simplă dilemă electorală. Era o dramă. Dezorientarea politică îl ameţea nu mai puţin decât aburii licorilor bahice şi îi provoca nu doar disconfort, ci şi indigestie. Îl sufoca, îi lua sensul existenţei. Pe el îl doare sufletul de ce se întâmplă, el e mereu cu grijile cetăţii în gând. El, nu edilii, pe care a pariat de atâtea ori. El este simpatic în insistenţa lui, mereu îngrijorat de treburile cetăţii şi de aceea mereu nemulţumit, revoltat şi atent la tot ce se întâmplă.

Capriciile acestui cetăţean au născut candidaţii-artişti şi candidaţii-patrioţi. Din exigenţele lui s-a născut spectacolul electoral şi au fost inventate tehnologiile electorale sofisticate. Chiar dacă se pare că este un ins dispreţuit, o entitate tratată cu superbie şi cu aroganţă de viitorii săi „aleşi”, fără el nu se poate. De dragul lui se pun în mişcare institute şi servicii secrete, se tipăresc pliante pe hârtie velină şi se confecţionează panouri impresionante. De dragul lui se organizează dezbateri electorale, se inventează slogane „creative” şi se fabrică falsuri despre oponenţi.

Deşi încerc să evit, pe cât posibil, subiectele electorale în editorialele mele, să nu atac tema frontal (cum ar face-o un agent electoral pus pe o singură treabă: cum să-i convingă pe cât mai mulţi să voteze favoritul lui?), nu le pot evita definitiv, din motivul că orice scrutin îmi fură consumatorii de alte texte: sociale, culturale, general-cognitive, estetice. Chiar mă mirasem de impactul unor editoriale recente, în care mă apropiasem de acest subiect. O fi de vină tema „de actualitate”, nu abordarea mea. O fac pe modestul, bineînţeles. Cochetez cu cititorul, aşteptând ca acesta să-mi confirme: nu ai dreptate! ai comis un text genial, care ne-a luminat, în sfârşit! Apropo despre iluminări (îi duc dorul lui Rimbaud atunci când scriu editoriale politice). Citesc un comentariu care ca şi cum conţine un compliment, dar e mai mult un reproş: „Bun articol! Încurajator… dar nu a făcut mare claritate anume celora care nu se unesc… îmi pare rău… Că și dumneavoastră nu ați spus nume concrete. Or, problema noastră e tocmai asta”.

Să zicem că „problema noastră” e „tocmai asta”. Dar nu numai asta (mai ales că eu chiar am rostit cinci nume, pe care le-aş accepta – egal, pe oricare dintre ele – învingătoare în scrutin). Cititorii mei sunt inteligenţi, ei gândesc, având, fiecare, raţiunea de a sprijini pe altcineva decât ceilalţi. De vreme ce nu s-au înţeles concurenţii înde ei, de ce credeţi că e altcumva în taberele adepţilor? Iar eu nu vreau să dojenesc pe cineva, să admonestez, să trag de mânecă, să creez tensiuni în plus. În schimb, voi saluta îndemnul oricărui candidat de a-l susţine pe colegul/ adversarul cu şanse mai bune.

Important e să-i accepţi pe aleşii tăi aşa cum sunt, fie şi din motivul că nu pot fi altfel. Să nu-i rozi cu glaspapirul reproşurilor până la strălucire perfectă. Tu nu eşti formatorul, eşti evaluatorul. Selecţionerul. Să nu exagerăm rolul funcţiei: atribuţiile preşedintelui sunt limitate, dar contează detaliile. D.e., dacă viitorul preşedinte are încrederea şi susţinerea partenerilor noştri strategici, dacă este respectat de forurile internaţionale (actualul este detestat până şi de „aliaţii” săi şi asta ne afectează pe toţi).

Important este să înţelegem că, în perspectiva alegerilor parlamentare, a desemnării prim-ministrului, a formării guvernului, a numirii unor persoane în instanţele de interes naţional, contează cine va fi preşedinte. Cei cinci candidaţi unionişti şi proeuropeni îmi convin perfect, oricine dintre ei va ieşi în faza finală a competiţiei. Şi, da, important e să ne gândim la propriul viitor, care nu depinde numai de poziţia astrelor sau a vedetelor publice. În rest, voia boierilor.

În fine: eu, de fapt, pentru cine votez? Simplu: dacă toţi candidaţii cu viziuni unioniste şi proeuropene s-ar fi adunat şi ar fi desemnat, împreună cu echipele lor, un singur candidat comun, nu aş fi ezitat şi nu aş fi făcut capricii. Oricine dintre ei, dacă rămânea singur în cursă, ar fi fost candidatul meu. Votul dus la candidatul anti-sistem e vot raţional. Oricine dintre ei: Chirtoacă, Deliu, Năstase, Sandu, Ţîcu (i-am numit în ordine alfabetică), ar fi fost candidatul meu şi al celor care au încredere în mine.

Azi singura soluţie raţională e concurenţa paşnică. Moratoriul la venin şi criticism. Tăcerea mea insistentă în privinţa unicului candidat favorit e mica mea contribuţie la pacea între concurenţii „noştri”. Cu riscul să adun supărări. Iar cine insistă să caute nod în papură acestor candidaţi lucrează pentru adversar, fie contra soldă, fie din răutate funciară sau prostie. Dacă le place să fie idioţii utili ai lui Dodon et Co, eu nu le pot face nimic.