Dodon. O stare de spirit

Fiecare țară din lume are problemele ei. În unele, se gestionează prost economia, în altele, se gestionează prost migrația sau epidemia. Rusia se crede, în continuare, Uniunea Sovietică, Ucraina nu știe ce să facă cu sărăcia, Crimeea și Donbasul, pe când România nu vrea să facă nimic, dar e membră UE și, de nevoie, tot trebuie să facă ceva, de aici toate necazurile.

Republica Moldova îl are, în schimb, pe Dodon. Dodon nu este numai o persoană concretă și o instituție, ci și o stare de spirit, pe cât de individuală, pe atât de generală. Personajul e chintesențial și reprezentativ, iar dacă vrei să-i înțelegi pe cetățenii moldoveni – ei bine, pe aceia dintre ei cărora RM le datorează involuția – trebuie să fii cu ochii pe Igor Nicolaevici și să-i deslușești subînțelesurile.

Președintele actual al RM e cam tot ce trebuie să știi despre țara și poporul pe care dumnealui le conduce. Dacă ești străin și vrei să afli cu ce se mănâncă azi mămăliga moldovenească, e destul să-l „guști” pe Dodon. Nicio contradicție în vorbe și declarații, niciun eșec major, nicio inconsecvență, niciun dezastru de care președintele actual se face direct sau indirect de vină nu pot zdruncina intențiile de vot ale unui electorat devotat doar celui care îi însumează frustrările, idiosincraziile și metehnele.

Această înclinație de a vota cu omul care întrunește cel mai bine propriile tale vicii și carențe conține, desigur, ceva terapeutic pentru fiecare cetățean în parte, dar e nociv pentru societate în ansamblu. La mijloc, e un reflex moștenit de la bolșevici – suspiciunea față de liderii prea intelectuali și spilcuiți, față de „deștepți” și „troțkiști” –, dar cunoașterea cauzei nu ne mai poate fi de niciun ajutor. E suficient că vedem efectul: după patru ani „glorioși”, Igor Nicolaevici se află iarăși în fruntea sondajelor și e creditat cu prima șansă în al doilea tur al prezidențialelor.

Străinii care analizează situația politică din RM, vorbesc acum despre faptul că la Chișinău s-ar putea repeta scenariul bielorus, dacă se vor constata fraude și dacă diferența decisivă va fi asigurată de „alegătorii” din Transnistria, aduși cu autocarul și puși să voteze cu Dodon contra cost, cum s-a mai întâmplat. Revolta „tinerilor” din 2009 și cea a „adulților” din 2015 nu se vor repeta însă, căci moldovenii păgubași au înțeles că cea mai eficientă formă de protest este emigrația. Dacă i-ar deranja un om și un partid concret, așa cum bielorușii s-au săturat de Lukașenko și de camarila lui, ne-am putea aștepta la un nou 7 aprilie. Dar nu asta îi disconfortează.

Pe cetățeanul cu scaun la cap din RM nu-l scârbește Dodonul concret, ci Dodonul colectiv. El fuge de semenii săi, nu neapărat de Igor Nicolaevici și nici de socialiștii lui. Și asta pentru că PSRM azi este, iar mâine, grație vreunui (alt) Plahotniuc, poate să nu fie, pe când Dodonul colectiv rămâne. De pe la începutul anilor 1990, puterea adevărată a fost deținută doar de oamenii care au știut să exploateze și să consolideze acel tip de mentalitate care a culminat, în cele din urmă, cu ascensiunea lui Igor Dodon.

Marele necaz al societății moldovenești nu este corupția clasei politice, ci corupția din creiere. Curățarea grajdului politic, despre care Maia Sandu vorbește ca despre devirusarea unui sistem operațional (de ar fi așa!), se poate face numai dacă se desfundă, în prealabil, mintea alegătorului.

Abia în clipa în care acesta din urmă va pricepe că trebuie să-și dea votul unuia mai priceput ca el în trebile țării, și nu cuiva care „vorbește pe înțelesul lui” și e bine văzut de șefii „reali” și providențiali (Putin, Patriarhul Kirill, Dumnezeu – acela din mitologia recentă a moldovenilor, desigur, conectată doar formal la tradiția iudeo-creștină), lucrurile se vor schimba cu adevărat.