Cine „va pierde”?

Un prieten se lamentează că, întrebat pentru cine să voteze, cică „pentru prima dată” este derutat şi nu ştie ce să-l sfătuiască pe un amic, debusolat şi el. Citesc şi nu îmi vine a crede: cine o fi fost candidaţii de la scrutinele anterioare (prezidenţiale, parlamentare, locale), care erau atât de buni – dar atât de buni! –, încât actualii pălesc pe lângă ei? Am avut vreun preşedinte sau candidat la preşedinţie pe care nu trebuia să-l uit, de bun ce era? Să fim serioşi!

Dispoziţia aceasta perdantă („toţi sunt răi”, deci „nu are rost efortul”), de fapt o subtil gândită (dar brutal pusă în practică) strategie de a asigura victoria actualului preşedinte (pentru că „noi deja am pierdut”, că „nu contează dacă e Dodon sau altul”, că toţi ar fi de-o teapă etc.) este una dintre momelile de sorginte KGB-istă, pe care le înghiţim de trei decenii. În realitate: şi până acum, şi de acum înainte, toţi candidaţii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea noastră.

Rămâne să-i privim atent şi să ne recunoaştem în ei, cu toate tarele şi cu toate calităţile; cu toate visele frumoase (iar unele chiar sunt frumoase!), dar şi cu toate imperfecţiunile, implicit, rateurile. Numai că, atunci când avem capricii mai multe decât bunăvoinţă, anti-propaganda asta de trei copeici ruseşti ne manipulează uşor: cică orice am face, tot rău va fi, mai bine îi detestăm pe toţi, îi înjurăm, ne destresăm şi ne luăm de-o grijă.

Această dispoziţie se împătureşte şi se înmagazinează într-un anti-slogan laş: „Noi deja am pierdut”. Mai exact: „Candidatul acesta…” (Maia Sandu/ Andrei Năstase/ Octavian Ţâcu/ Dorin Chirtoacă/ Tudor Deliu, după caz) cică „va pierde pentru că…”. Aici urmează „argumentele” atotştiutorilor, adică lista de capricii ale „alegătorului” moldovean, perdant din oficiu, prin tradiţie şi obicei strămoşesc. Această subtilă filosofie, ziceam, se repetă de trei decenii. Dar modelul/ arhetipul e ancestral, venind de la mitul nostru fondator, cel cu drobul de sare: noi vom pierde, asta e partea proastă a lucrurilor; în schimb noi ştim că noi vom pierde, şi asta ne face să ne simţim confortabil. Să ne simţim deştepţi.

În adevăr, însă, până în momentul de faţă, încă nimic nu este pierdut. Şi până când nimic nu este pierdut, suntem potenţialii câştigători. În pofida tuturor opreliştilor şi a voinţei noastre leşinate, avem şansa să câştigăm. Încă nu am pierdut. Şi, mai ales, încă nu a pierdut nimeni dintre candidaţi. Mai mult, nimeni dintre cei numiţi aici nu doar că nu a pierdut, ci nici nu va pierde. Nu au cum să piardă. Pentru că [încă] nu au ce să piardă! Degeaba crede cineva că, repetând vraja cu ne-şansa, îi va pedepsi pe cei care candidează!

Poate să piardă (şi are toate şansele, dacă noi nu vom fi proşti şi ticăloşi) doar „independentul”, împreună cu toată camarila lui, cu toată susţinerea imperiului din est. Iar să debarcăm un preşedinte care are susţinerea unui imperiu şi cui i se opune însăşi firea noastră – iată pentru asta merită să te uneşti cu toată lumea bună şi să uiţi de micile neînţelegeri, pe care le umflăm până la bătălii principiale, din orgoliu şi din prostie. Dacă azi majoritatea populaţiei acceptă integrarea europeană, este anacronic şi ilogic să dăm frâiele unui candidat asiatic. Dar neunirea şi ura ne-ar putea juca festa încă o dată. Şi am rămâne proşti.

Trebuie să învăţăm să nu mai urâm lumea care e altfel decât noi. Nu doar aliatul, ci şi oponentul, ba şi adversarul (duşmanul!) trebuie tratat calm şi cu respect. Mi-am amintit de un text de al lui Mircea Eliade din Fragmentarium, în care savantul invocă „o scrisoare din 28 iunie 1854” a lui Alexandru Hasdeu către tânărul Tadeu/ Bogdan, în care bătrânul literat îşi sfătuia fiul cum trebuie să te porţi în război. Sfatul e valabil pentru orice competiţie.

Cel care se avântă în luptă, zice Eliade, pe urmele bătrânului Hasdeu, nu cunoaşte nici pasiu­nea, nici ura, nici dorinţa. El nu-şi „urăş­te„ adversarul, nu îl detestă, nu îl umileşte, ci „îl sacrifică”. Mergi în luptă, spune Hasdeu, „uitând cele ome­neşti, depăşind orice element pasional”. În duelul cu adversarul „trebuie să uiţi orice patimă”. În fine: „Nici un fel de ură sau de frică nu trebuie să tulbure mintea războinicului”.

Simplu spus, îl poţi scoate din echilibru pe oponent, poţi mima pasiune, pentru a-l induce în eroare. Însă nu trebuie să ai emoţii. Nu cu ură trebuie să-ţi învingi adversarul, ci cu raţiune, aplicându-i, zâmbind, fine şi exacte lovituri de floretă. Şi, desigur, să nu te lamentezi cât de „inegale” sunt condiţiile de joc şi cât de „avantajat” este adversarul – eşti pierdut.

Dacă îţi tratezi oponenţii cu condescendenţă şi cu înţelegere (există nişte motive care îi mână şi pe ei în luptă, de ce nu le-ai respecta alegerea?), dacă nu ai patimi care să te dezechilibreze, chiar nu ai nimic de pierdut.

Îţi rămâne doar să câştigi.