Limba română versus limbile minoritare

În preajma Zilei Limbii Române m-am trezit cu tradiţionalele capricii de subtilitate. Se vorbeşte prost şi infect. Textele oficiale nu le redactează nimeni, de unde grijă pentru limba de la periferii? Maria Şleahtiţchi reclamă cu durere o lipsă acută de profesori de română (şi de studenţi, la Filologie). Dacă ne-am respecta acest semn identitar, am angaja filologi nu doar în şcoli, ci pretutindeni unde trebuie să emitem acte scrise şi să vorbim în public.

Tocmai citeam (de nevoie) o hotărâre de guvern (recte: a comisiei extraordinare) şi am observat că textul e scris „moldoveneşte”, cu virgule în plus, într-un limbaj de lemn, aproximativ… şi cu î din i în interiorul cuvântului. Acum patru ani publicam o supărată scrisoare ministrului educaţiei. Ştiam că o „scrisoare deschisă” e adresată mai mult publicului larg, nu destinatarului. Era un şantaj, recunosc: uitaţi-vă, eu am atenţionat instanţa, să nu ziceţi că nu. Ei, bine, „instanţa”, atunci în persoana ministrei Corina Fusu, a reacţionat prompt şi, în toamna aceluiaşi an, aveam Regula Sextil Puşcariu aplicată în şcolile moldoveneşti. Dar textul comisiei excepţionale, ziceam, împăciuitor, o fi fiind ‒ totuşi ‒ o eroare tehnică, or pagina guvernului e ortografiată conform normelor academice actuale.

În schimb, am descoperit tot zilele astea un alt subiect: protejarea limbilor minorităţilor. Credeam că i se acordă permanentă atenţie. O spun (şi) în cunoştinţă de cauză: de două decenii editez, împreună cu colegii, abecedare nu doar în limba română, ci şi în limbile minoritare şi regionale: ucraineană, găgăuză, bulgară. Cărţi având un design şi poligrafie pentru care elevii noştri minoritari ar putea fi invidiaţi de semenii lor din Ucraina, Bulgaria sau Turcia.

Care-i problema? E una (şi bună): „privilegiul” pe care l-a pierdut limba rusă. Nu, ea nu e discriminată, dar iată statutul ei oficial nu mai este cel din timpul URSS. Fenomen firesc, de vreme ce nu mai suntem parte a imperiului defunct. În legătură cu trecutul nostru sovietic, se face mereu trimitere la „tradiţie”, dar nu ţine. În primul rând, au existat mai multe tradiţii. În Evul Mediu limba oficială, inclusiv, limba bisericii, era limba slavonă ‒ a nu se confunda cu rusa! ‒ dar nimeni nu ar accepta să revenim la ea. În anii ţarismului aici s-a exercitat insistent o politică de deznaţionalizare şi rusificare ‒ vrea cineva să revină la acea „tradiţie”? În interbelic, s-a promovat o politică intensă de românizare, fără o grijă deosebită pentru limba rusă, revenim la tradiţia de atunci? În epoca sovietică a existat o rusificare soft, inclusiv, a alfabetului nostru, politică indiferentă faţă de problemele limbii române. Ergo: azi avem nevoie de o politică lingvistică orientată spre viitor, nu spre trecut.

Citesc „revolta” minoritarilor ruşi pe un portal socialist. În loc de titlu, se aruncă în ochi o imagine cu o pancartă pe care scrie, ruseşte: „Eu nu doresc ca limba rusă să părăsească Moldova”. Alarmă falsă, fraţilor, azi nu doar limba rusă, ci şi nicio altă limbă nu are vreo şansă să părăsească Moldova. Iar grija pentru o limbă care domină nestingherită, fără să-şi ceară voie, spaţiul informaţional (mai ales cel al minoritarilor) mi se pare nu doar exagerată, ci şi ofensatoare.

Nu speriaţi lumea, unul dintre garanţii perpetuării limbii ruse aici este chiar subsemnatul, care citesc, inclusiv, informaţii de pe portalurile ruseşti şi [multe!] cărţi scrise de autorii ruşi, în original. Nu mă deranjează existenţa acestei limbi, la noi. Mă deranjează tentativele de a-i impune un statut privilegiat în raport cu altele. Prefer să aleg eu când, ce şi în ce limbă să citesc ori să comunic cu prietenii (apelez, recunosc, la expresii ruseşti).

Bine, de vreme ce lumea se îngrijorează, trebuie să fim atenţi. Or noi suntem majoritarii, fraţii mai mari (sic!). Nu e cazul să-i obijduim pe cei care sunt în minoritate. Îmi vine imediat în minte soluţia salvatoare. Există mecanismul echitabil: Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare. Mi se pare, azi, unicul instrument care nu poate fi contestat, chiar dacă unele ţări au refuzat să ratifice documentul. România, apropo, l-a semnat şi ratificat, având azi cea mai mare experienţă de pe tot continentul privitor la protejarea limbilor regionale şi minoritare.

Soluţia e simplă, dar prevede o serie de acţiuni care trebuie implementate. Carta ar fi un reper sigur pentru construirea strategiilor şi argument pentru revizuirea vechii Legi privind funcţionarea limbilor pe teritoriul RM. Or ‒ cu toate stipulările ei oportune la 1989 ‒ e o lege sovietică, a unei „republici unionale”, în cadrul URSS, potrivită contextului de atunci. Acum realităţile politice şi culturale sunt altele. În acest sens, nu (mai) discutăm despre locul limbii ruse (azi, fiecare alege ce limbă să studieze), ci să abordăm exclusiv chestiunea limbilor regionale şi minoritare. Conform Cartei Europene.

O precizare: e vorba de zone compacte de populaţii care vorbesc o altă limbă nativă (limba regională, a naţiunii respective) decât cea majoritară. Citez: „prin expresia «limbi regionale sau minoritare» se înţeleg limbile… folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului”. Iar „prin «zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită» se înţelege aria geografică în care această limbă reprezintă modul de exprimare al unui număr de persoane justificând adoptarea a diferite măsuri de protecţie şi de promovare prevăzute prin prezenta Cartă.”

Aici se developează refuzul parlamentarilor noştri de a adopta Carta Europeană a limbilor (deşi semnată de RM, ea încă nu a fost ratificată nici de parlamentul comunist, nici de cel socialist!): în document nu se regăsesc favoruri şi garanţii speciale oferite limbii ruse. Or parlamentarii noştri mai mult fac reverenţe vecinului din Est, decât îşi bat capul de minoritari.

În fine, m-a amuzat propunerea partizanilor de azi ai limbii ruse din Moldova: să „acceptăm” Carta Europeană, dar cu un preambul care ar defini rolul primordial al limbii ruse (sic!). Or asta ar însemna să redactăm ruseşte Carta europeană, deturnând sensul acestui document, democratic şi echitabil. Propunerea mi se pare o ofensă la adresa limbilor minoritarilor şi la adresa limbii române. Mingea e pe platforma parlamentară. Doar că nimeni nu are curajul s-o joace, nici stânga, nici dreapta.