Tărâmul transfugilor

Spectacolul de pe scena politică moldovenească e strălucitor prin absenţă! Noroc de transfugi: de câteva săptămâni doar ei ţin atenţia publicului şi creează, prin suspans (ce regie!), o anume intrigă. Şi tot din cauza/ datorită transfugilor situaţia e dramatică. E la limită! Majoritatea parlamentară a rămas cu doar 51 de voturi. E suficient un mic accident şi construcţia politică se dărâmă. Dar dramatismul, la noi, are întotdeauna doza de grotesc şi absurd.

Lupta cea mai crâncenă se duce acum nu între tabere ideologic opuse, ci în interiorul unui partid mort (deşi până adineaori cel mai influent). Oameni care acum un an formau o echipă-monolit şi cutreierau fericiţi plaiul mioritic în autocare de lux, îmbătându-se de dragoste pentru popor şi îmbătând poporul cu parfumurile promisiunilor, azi nu se mai recunosc. Motivele „trădării” par a fi la suprafaţă, toţi colegii vorbesc exclusiv de suma onorariului. Pe de altă parte, care trădare? Deputaţii democraţi îi juraseră devotament lui Plahotniuc, acum de ce să se supere tocmai cei care l-au trădat în favoarea altui patron?

Povestea cu transfugii e veche. Când s-a decretat democraţia, electoratului încă nu i-a picat fisa: ce-i cu dreptul său de a alege şi a fi ales, dar prozeliţii politici au prins ideea: ei pot alege şi asta poate aduce dividende. Ei au înţeles că energiile puse în joc la trecerea dintr-un partid în altul pot aduce plusvaloare (ca într-un „joc al transferurilor”, bun în sine, când un fotbalist fără mare randament beneficiază de comisioanele transferurilor sale).

O rudă îmi povestea despre nişte construcţii faraonice pe domeniile unei deputate. Într-un moment dramatic al politicii noastre, lucrările se stopară riscând să devină ziduri părăsite şi neisprăvite. Dar în câteva zile un grup masiv de deputaţi, între care şi doamna, au părăsit matricea politică şi au trecut, cu arme, la adversari. Politica ţării s-a înviorat, iar construcţia faraonică a reînviat! Recent, ca să nu intre din nou în paragină, doamna a repetat figura pe panoul politic.

Ce-o fi fiind în mintea transfugului? Cum se simte el când trebuie să dea ochii cu oamenii pe care i-a trădat? Dar ce se întâmplă în sufletul celui care rămâne devotat partidului chiar şi atunci când şeful său trece cu arme, drapel şi ştampilă, la adversari? În toate cazurile, transfugul care trădează un patron în favoarea altuia are o „explicaţie”: eu slujesc Patria/ poporul/ comunitatea/ umanitatea/ dreptatea/ credinţa, nu demnitarii şi prelaţii. Şi cârcotelile noastre despre banii necesari unui nou acaret nu mai sunt relevante.

Prozeliţii relativizează spaţiul politic, îi estompează culorile distincte în folosul nuanţelor. Dar tot ei pot să arunce în aer sistemul politic. Nucleul partidului socialist de azi (un partid fără prozeliţi!) îl formează un celebru grup de trădători ai lui Voronin: Dodon&Grecanâi (foto). Povestea prozeliţilor e veche. Chiar şi atunci când trădarea putea să însemne pierderea capului, transfugii schimbau cursul istoriei. Pe unii dintre ei istoria noastră i-a blestemat, precum Ieremia Golia, care a devenit nume comun, sinonim cu trădarea, precum Iuda pentru biserica creştină. Pe un altul care, dimpotrivă, îşi abandonează protectorii turci şi trece în tabăra noilor aliaţi (deşi la Istanbul fratele său era ostatic-garant al loialităţii), istoria îl îndreptăţeşte pentru tentativa de a arunca jugul otoman.

Poate avem prozelitismul în sânge? Duşmani ai Romei, ca să-i fim apoi supuşii ei; duşmani ai turcilor, ca să le fim aliaţi; duşmani ai ruşilor, ca să fim apoi de partea lor împotriva nemţilor; iar mai târziu să devenim noi înşine ocupanţi, în Ungaria, Cehoslovacia sau Afganistan. Şi s-o întoarcem apoi, brusc, iar împotriva ruşilor (vă amintiţi: „Nicio palmă de pământ veneticilor!”). Apoi „echilibraţi” (între Est şi Vest). Ca suveica. Să mai deranjeze trecerea unora din tabăra unor „democraţi” în echipa altor „democraţi”?

Filmul prozelitismului, de fapt, acesta e: O discuţie binevoitoare (dar uşor încordată) a „aliaţilor”. O pungă lăsată pe masă, ca puşca lui Cehov (ce va împuşca inevitabil în ultimul act). Discuţii tehnice şi detaliate (sume, programe, hărţi), vigilenţă tot mai scăzută. La un moment dat, lumina se stinge, pelicula se rupe. Când se repară circuitele, se constată că valetul a dispărut. Cu tot cu „kuliok”.