Tragedii americane

Ultimele săptămâni au readus SUA în centrul atenției mondiale. De la proasta gestionare a măsurilor antiepidemice, care a generat un număr incredibil de infectări și decese, până la protestele și violențele declanșate de „cazul George Floyd”, crizele americane sunt subiectul cel mai dezbătut din mass-media.

Impresia generală este că cel mai puternic stat din lume este o rană sângerândă. Totul pare să fi început, anul acesta, cu tentativa eșuată de impeachment împotriva lui Trump, culminația unei bătălii politice fără precedent în istoria recentă a Americii. Prezența controversatului miliardar în Casa Albă a fost percepută, din prima zi, drept atac la establishment. La „valori“. De aceea, tot răul care s-a întâmplat în ultimii patru ani în SUA a fost pus, de o media pe cât de bogată, pe atât de leftistă și angajată politic (contradicția poate cea mai bizară a Americii de azi), în cârca bolovănosului și rudimentarului nabab imobiliar.

Pandemia a estompat, spre marea ușurare a democraților, eșecul impeachmentului. Concomitent, a trecut în plan secund dezbaterea grotescului Sanders cu depășitul Biden, atât de revelatoare pentru criza de idei și personalități pe care o traversează, de ceva vreme, Partidul Democrat. Astfel, frăția progresistă a putut sări din nou în capul lui Trump care reușise, între timp, să mai lanseze câteva declarații și afirmații pe măsura pregătirii sale intelectuale.

Apoi, a căzut mana: patru polițiști ca cei din 7 aprilie moldovenesc au omorât un cetățean de culoare, George Floyd. Puțini au circumstanțiat și explicat corect cazul, rupt imediat din context și folosit ca armă politică și argument propagandistic. Negrul omorât de un polițist alb a devenit spontan martirul unui regim rasist, întruchipat de știm noi cine. Degenerarea protestului civil în violențe stradale, jaf și atac armat asupra polițiștilor (cu morți și răniți) a trecut drept pagube colaterale.

S-a sărit cu ușurință și peste constatările legiștilor din care rezultă că victima nu era chiar un Martin Luther King și că, mai devreme sau mai târziu, amfetaminele i-ar fi acordat lui George Floyd tot atâtea șanse de supraviețuire ca și cei patru zbiri în uniforme. Dar, mai ales, nu s-a luat în serios implicarea în proteste a unor mișcări și grupări extremiste, cea mai pașnică lozincă a cărora este abolirea, desigur prin revoluție, a capitalismului.

A contat doar forța simbolică a imaginii: un marginalizat, un produs al inegalității sociale, strivit sub genunchiul regimului opresiv. Și corelația acestei imagini cu memele culturale generate de un mediu literalmente terorizat de imperativele tot mai intransigente ale corectitudinii politice.

În realitate, lucrurile stau mai simplu decât par la prima vedere. Unu. Trump trebuie să plece, dar nu pentru că ar fi rasist, despot sau altă specie de carnivor, ci pentru că SUA merită un președinte mai cult, mai responsabil și mai conștient de rolul jucat de țara lui în lume.

Doi. Polițiștii vinovați de moartea lui George Floyd trebuie pedepsiți, conform legii (nu a opiniei publice), dar trebuie revizuite, totodată, regulamentele/protocoalele după care acționează forțele de ordine din SUA. Autoritatea sporită a acestora e un lucru util într-o țară cu o rată atât de mare a criminalității, dar pentru mulți e doar acoperirea legală pentru abuzuri de tot soiul.

Trei. Dacă vrei să lupți cu o problemă precum rasismul, întâi și întâi ar trebui să-i cunoști cu exactitate întinderea.

Segregaționismul a lăsat, neîndoios, urme adânci, dar societatea americană de azi e mult mai luminată și mai tolerantă decât cea de acum șase-șapte decenii. A proiecta probleme vechi pe realități noi (și diferite) de dragul unui angajament politic sau ideologic e la fel de primejdios cu a saluta orice formă a revoltei, cu condiția să fie „populară”. Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el la tine, spunea un occidental deștept. Sau, mai pe românește: cine caută pe dracul, întotdeauna îl găsește.