„Crezul” şi credinţele moldovenilor

Citesc un text cu valoare mai mult culturală decât literară şi de o importanţă istorică mai mult decât politică (pe care miza, la timpul său, autorul). La prima vedere e o blasfemie dublă: a) faţă de biserică & credinţă şi b) faţă de domnitor (urmaş al „voievozilor” mitici). Textul se intitulează „Crezul moldovenilor” şi este scris pe la 1848.

Iată-l: „Crez întru unul singur interes, izvor a tot răului, făcătorul mârşăviilor şi al nelegiuirilor, văzutelor tuturor şi nevăzutelor, şi întru unul Mişel domn, fiul blestemăţiei, cel unul făcut, carele din tatăl său s-a născut după câţiva ani; întuneric din întuneric, diavol adevărat din Iuda adevărat, din păcatele moldoveneşti lepădat la răutăţi ca şi tatăl său, prin carele aceste răutăţi s-au făcut; carele pentru noi moldovenii şi pentru a noastră pătimire s-au zămislit de la duhul necurat şi din Marghioala curva s-au făcut. […] şi întru unul blestematul tâlhar, domnul nebuniei, carele de la mârşăvie purcede, […] prin sobornicescul şi apostolescul blestem, mărturia galbenilor întru iertarea păcatelor moldovenilor. Aştept spurcatul lor sfârşit pentru liniştea vieţii veacului pe viitorime. Amin!”

După stil şi atitudine sarcastică, „rugăciunea apocrifă” pare a aparţine mai curând unui Caragiale sau Bacalbaşa, nihilist, anarhist, ateist din epoca critică a marilor clasici, decât cuiva din era „propăşirii”. Dar nu e aşa. Textul e scris de un „pozitivist”, „statalist” şi bun creştin. Autorul este unul dintre liderii mişcării paşoptiste şi va deveni, în timp, ministru de externe şi prim-ministru, va citi Declaraţia de Independenţă în Parlamentul Ţării. E fondatorul unor reviste de referinţă din cultura românească (Dacia Literară, Propăşirea, Steaua Dunării), este editorul şi prefaţatorul letopiseţelor noastre (datorită lui cunoaştem opera culturală a lui Ureche, Costin, Neculce, precum şi cronicile muntene).

L-aţi recunoscut, desigur, e o personalitate legendară a culturii noastre: Mihail Kogălniceanu. Dar ce-i cu acest „crez” nu doar apocrif, ci şi eretic? Apropo, el fusese anticipat de un eretic „Acatist” (închinat domnitorului) la fel de blasfemator: „Bucură-te, cela ce ţi-ai înălţat numele spre obşteasca ocară!/ Bucură-te, cela ce primeşti hula drept cinste!/ […] Bucură-te, învechitule în fapte rele! […] Bucură-te, cela ce vinzi drepturile fraților la izgoniții de prin alte țări străine! […] Bucură-te, cela ce ne-ai înjosit în privirea tuturor națiilor!”.

Găsim aici, în formula pamfletului sarcastic, atitudinea viitorului politician faţă de politicianism, atitudinea unui paşoptist exemplar faţă de un antiunionist, antireformator, demnitar obedient Rusiei. Mihail Sturdza era un fel de Dodon avant la lettre (istoria l-a memorat ca pe domnitorul care a înăbuşit Revoluţia democratică şi proeuropeană de la 1848).

Ce voiam să spun cu această evocare a ilustrului nostru înaintaş Kogălniceanu? Mai întâi, că derapajele trebuie penalizate, fără menajamente. Or domnitorul respectiv avea şi o anume priză la populaţie, o anume contribuţie, inclusiv de iluminare (a susţinut unele iniţiative ale lui Gheorghe Asachi, inclusiv crearea Academiei Mihăilene, instituţia la care a predat şi Kogălniceanu însuşi).

Dar, esenţial pentru paşoptişti, el era o piedică în realizarea reformelor democratice şi atingerea idealului naţional. Oponenţii săi au realizat Unirea de la 1859, cea care lichida „statalitatea” Moldovei, dar asigura prosperitate şi modernizare întregii naţiuni româneşti, făcându-ne vizibili pe harta continentului. Şi, important, obţinea independenţa reală a Ţării, ţară care avea deja un cuvânt de spus atât în raport cu vechiul suveran otoman, cât şi în raport cu noul „protector” din Est.

Ei, bine, dar care e crezul şi care e credinţa moldovenilor/ basarabenilor de azi? Ce vor ei, în ultimă instanţă? O ortodoxie de tip estic, tot mai insistent contrapusă civilizaţiei occidentale? Un ortodoxism luminat, de model românesc, ecumenic şi deschis noilor schimbări în spiritualitatea lumii? O acceptare calmă a diversităţii culturale şi spirituale, fără a-i privi cu suspiciune pe creştinii de alt rit (moldovenii emigraţi temporal sau definitiv au remarcat această calmă toleranţă a bisericilor din Occident), pe cei de altă credinţă sau pe ateişti? Şi mă refer aici, inclusiv, la „credinţele” politice şi geopolitice.

Vor moldovenii un nou tătuc al popoarelor? Un ţar autoritar? Un domnitor „luminat”? Vor să intre în lista ţărilor civilizate şi să-şi decidă, fiecare, soarta, în condiţiile unor şanse egale? Sau mai vor să rămână în afara Europei, să aibă o „independenţă” de carton şi să fie domniţi şi dominaţi de marionetele Kremlinului?

Atunci… să fie sănătoşi! Atunci anul 1848 încă nu a ajuns pe aici.