Cum se coc colacii fără făină

Dacă vreun înalt demnitar s-ar pomeni că are în buzunar pentru o agapă atâţia bani câţi primeşte un simplu pensionar pe lună, şi-ar plânge, probabil, de milă. Pensiile „de o mie, o mie şi ceva de lei moldoveneşti” ale acestor bătrâni sunt mai mult decât mizere şi nu acoperă nici măcar coşul minim de consum. Unora dintre ei nu le vine a crede că, după ce au muncit o viaţă, e posibil să primească o asemenea sumă pentru toate necesităţile: medicamente, tratament, servicii comunale etc.

Dacă înaltul demnitar s-ar întreba cum de supravieţuiesc aceşti bătrâni şi ce îşi pot permite ei cu atăţia  bani, ar începe să plângă cu adevărat, în caz că i-ar mai fi rămas puţină milă şi suflet pentru „cei mai trişti ca noi”. Înaltul demnitar nu pare însă a fi preocupat de asemenea probleme, el luptă pentru nişte idealuri, pentru „propăşirea naţiunii” şi pentru binele acesteia. Frazele sforăitoare îi stau la îndemână şi el le scoate pe gură ca pe nişte panglici colorate, întocmai ca iluzionistul la circ.

Cel mai trist însă e că este crezut, uneori chiar compătimit de majoritatea pensionarilor care îl suportă şi îl votează mereu. Sindromul suedez a pus stăpânire pe creierul bătrânilor ţinuţi în sărăcie şi aceştia ascultă de sfaturile înţelepte ale demnitarului. Într-un oarecare an, demnitarul îi sfătuia să coacă pateuri şi să le vândă, în caz că nu mai au ce mânca… I-am fost şi eu atunci recunoscător demnitarului, pentru că mi-a amintit o istorioară dintr-un secol trecut.

O văduvă tânără, rămasă cu o casă de copii mici, zice-se că se ducea la mormântul soţului decedat şi începea să bocească: ai luat şi ai plecat, nu mai am cu ce hrăni copiii! Ce mă fac?!… Şi tot aşa, mai în fiecare zi.

Paznicului de la cimitir i s-a făcut milă de biata femeie şi, într-o zi, când aceasta bocea îndurerată şi îşi întreba din nou soţul cu ce să hrănească copiii, fiind ascuns într-un tufiş din apropiere, a sfătuit-o cu un glas venind parcă din străfundul pământului: „Coace-le colaci!”. „De unde să le coc că doar n-am făină?!”, răspunse speriată femeia, crezând că soţul a auzit-o şi vorbeşte cu ea. „Atunci nu le coace”, urmă alt sfat. „Cum să nu le coc, că ar putea să moară de foame?!”, strigă disperată aceasta. „Atunci coace-le!”, a fost ultimul sfat al paznicului ascuns în tufiş…

Cam acesta este şi ajutorul demnitarului nostru acordat pensionarilor şi, de ce nu, tuturor sărmanilor. Şi-am încălecat pe o șa…