Bacul şi diploma

1509
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Decizia de a elibera diplomele de bacalaureat în baza mediilor nu a fost o soluţie facilă. Dar până şi francezii, care au inventat Bacul în formula actuală (şi care nu-l anulaseră nici în tulburele an 1968), în acest an au renunţat la examenele de bacalaureat. În particular, în testarea unui anume contingent, da, existau soluţii mai eficiente (ca testarea elevilor care au studiat limbile străine aprofundat conform programelor recunoscute la nivel internaţional). Dar nu e deloc simplu să testezi un întreg sistem paralizat de pandemie. Putem să speculăm mult pe marginea teoriilor evaluării, care spun că suma testărilor curente este, obiectiv, mai relevantă decât notele unei singure probe, oricât de competenţi evaluatorii. Sau că invers: examinatorii externi sunt „mai obiectivi” decât profesorii care îşi evaluează propriul produs.

Altceva însă mă interesează: costul real al diplomei. Nu am auzit îngrijorări privind deficitul de cunoştinţe & competenţe (ratate, firesc, din cauza pandemiei). Discuţiile s-au dus [doar] în jurul examenelor, ca exerciţiu formal: vor fi? nu vor fi? Bacul a picat şi toţi au răsuflat uşuraţi.

Ar trebui să se alerteze universităţile: ele vor avea studenţi pe care nu i-a selectat nimeni decât chiar şcoala… care i-a delegat „pe propria răspundere”. „Surprizele” sunt inevitabile, doar că universităţile noastre, cu o excepţie-două, nu au această problemă: planul de admitere, de regulă, nu e acoperit de ani buni. De facto, în şcoala de azi nu există o concurenţă a minţilor şi talentelor. Cu mici excepţii (medicină, drept, economie), în universităţi se poate intra cu orice notă. Doar ambiţia personală a unor elevi mai mişcă stelele pe firmamentul încremenit al cunoştinţelor.

Pandemia, indiscutabil, a avut un impact negativ asupra eficienţei şcolare. Doar că soluţiile nu trebuie căutate în formalizarea în continuare a studiilor, ci, dimpotrivă, în extinderea metodelor, cu accent pe implicarea elevilor/ studenţilor, pe producere, nu pe reproducere. Iar profesorii chiar au avut şansa să-i înveţe pe elevi, în acest timp, unde şi cum să găsească singuri informaţia necesară!

Am urmărit însă, cu nedumerire şi cu jenă, mai multe „lecţii publice”, pe varii platforme, plasate cu concursul (şi create la îndemnul) instituţiilor educaţionale. Am văzut ce înseamnă aducerea în spaţiul on-line a lecţiilor „tradiţionale”, cu monologul profesorului care citeşte din conspectul-calculator ori, elementar, de pe „tabla” afişată pentru elevi în formatul Power Point.

Asta e „varianta on-line” a lecţiei? Cu atâtea linkuri la dispoziţie, imposibile anterior („din raţiuni didactice”), în cazul lecţiilor clasice! Cu atâtea posibilităţi de utilizare a tehnologiilor actuale (dacă tot trebuia să se apeleze la ele!) şi cu variante de [altfel de] sarcini, interesante pentru elevi!

Şcoala trebuie de-formalizată cardinal, mutând accentul pe implicare. Profesorul nu mai este nici cea mai eficientă, nici cea mai nouă, nici cea mai sigură sursă de informare. În schimb, poate să fie un bun provocator, moderator şi animator. Un manager al timpului eficient utilizat. Adevărat, aici ar trebui să se ţină cont de particularităţile individuale ale elevului şi asta e marea problemă: cum să monitorizezi şi să „evaluezi” marea diversitate nonconformistă şi informală?

Dar cei care au selectat candidaţi pentru instituţiile de elită, de excelenţă în domeniu, ştiu că numai aşa poţi face o alegere bună. Marea masă a şcolii însă – aici trebuie să tragă alarma ministerul – a îndeplinit până acum o singură sarcină majoră: a ţinut copiii grămadă şi i-a încărcat cu „sarcini didactice”, ca să nu facă prostii în vreme ce părinţii sunt la serviciu. Pandemia, care a absolvit şcoala de această misiune, a dezarmat-o şi a derutat-o.

Iată un criteriu de performanţă, bine, niţel exagerat în scop demonstrativ. Se ştie că în universităţile bune mergi la cursul şi la profesorul pe care ţi-l alegi singur. Consecutiv, când ai concurenţi, tu, profesorul, trebuie să fii cel mai bun. Stând „în carantină”, eu, tipul imperfect, care toată viaţa învăţ, eram elevul având la dispoziţie 12 canale-şcoală (în română şi tot atâtea în rusă). Aveam însă şi o sumă de alte programe didactice & ştiinţifice: National Geografic, Nature, Discovery Science, History… Dar şi o sumă de distractori: filme, muzică clasică, pop, rock, rap, populară, jazz.

Acum, dragă profesor/ profesoară, imaginează-ţi că voiam să aleg din toate să ascult lecţia dumitale. Singur, nesilit de nimeni. Or cam asta înseamnă ofertă educaţională eficientă: să fii mai bun decât tot ce îi pot propune elevului tău sursele alternative de informare şi de formare. Dacă mai înainte „alternativa” orelor tale erau „lecţiile străzii”, acum îţi fac concurenţă reţelele. Ţii piept rivalilor?

Iar diploma… e doar o „hârtie” care justifică existenţa „sistemului” (o lume paralelă). Precum în societate există economia reală, în domeniul descris mai sus există o activitate reală, care nu ţine cont de hârtii (chiar dacă ea se referă la profesorat, ştiinţă sau creaţie). Iar alături există şi se perpetuează „viaţa instituţională”, a ierarhiilor de hârtie. Pentru ea diplomele contează, da.

Dar lumea de azi tot mai puţin solicită „excelenţă instituţională” şi tot mai mult eficienţă reală. „Titlurile” fixate pe hârtie îţi vor asigura ascensiunea doar în ierarhiile „instituţiilor de hârtie”. În viaţa reală însă diploma (oricare!) nu contează şi nu garantează calitatea produsului. Consecutiv, ea nu costă nimic.

P.S. Apropo, în Franţa, imediat ce a fost anulat examenul de bacalaureat, au fost redeschise, fie şi într-un program opţional (non-formal deci), şcolile. Pentru că ele există nu doar de dragul notelor şi al examenelor finale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here