Turbinca virtuală

Libertatea cuvântului este sacrosanctă într-o democrație. Societatea deschisă, cea mai mare realizare a civilizației occidentale, este de neînchipuit fără dreptul la liberă exprimare. Legile, în general, nu o restrâng decât în cazuri excepționale. Grație acestui fapt, oamenii pot împărtăși, cu riscuri minimale, opinii dintre cele mai diverse. Ba chiar le pot promova când și cum doresc.

Dezvoltarea mijloacelor de informare în masă și accesul tot mai mare la educație a dezlegat și mai mult limbile. Părerile s-au înmulțit, iar odată cu ele, s-au înmulțit și „adevărurile“. Astfel, adevărul s-a relativizat, iar postmodernitatea a constatat și consfințit forma tot mai proteică a acestuia. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. De la o bucată de vreme, ni se tot spune că am trăi în „epoca postadevărului“. Simplificată, teoria înseamnă că nu mai avem de ales între mai multe adevăruri „egale“, ci că adevărul nu mai contează ca adevăr. El încetează să mai fie un reper al cunoașterii și al moralei.

Concluzia ultimă, și logică, a postulatului e că nimic nu este adevărat până la capăt și veridicitatea unei opinii nu depinde nici măcar de perspectiva (relativă) din care privim la tot ce ne înconjoară și la noi înșine. Pur și simplu pentru că noțiunea însăși de veridicitate ar fi îndoielnică.

Nu mai credem că putem spune lucrurilor pe nume, dimpotrivă, ne închipuim că orice am spune despre lucruri, le denaturează. Nu mai suntem siguri de valorile și principiile pe care le-am crezut întotdeauna inatacabile. Am golit noțiunile de conținutul lor etic și de înțelesul pe care l-am obținut din raportarea lor la realitate.

Deja nu mai știm să definim chestiuni elementare. De exemplu: ce este o crimă? Osânditul face pușcărie pentru crimă sau pentru că justiția îl pedepsește pentru o faptă pe care legile statului o califică drept crimă? Îl pedepsim pe ucigaș pentru omor și pe hoț pentru furt sau aplicăm doar o lege (o convenție, în fond) care îi încarcerează pe ambii pentru privarea nesancționată de viață sau de bunuri?

Acum câteva decenii, întrebarea aceasta era una strict filozofică. Cel mult îi pasiona pe literații existențialiști. Azi, e un subiect de dezbatere curent în media și argument (nu doar subterfugiu retoric!) al avocaților în tribunale. Răul s-a „demonetizat“ – sărmanul psihopat nu mai e de vină, de vină e familia ce l-a crescut și statul care nu a intervenit, da, da, tocmai acel stat care acum îl bagă la răcoare, spălându-se cinic pe mâini. Dar s-a „demonetizat“ și Binele. Orice faptă bună nu mai e doar suspectată de intenții ascunse: e deja sigur că altfel nu mai putea fi săvârșită.

Dacă relativismul a coincis cu dezvoltarea televiziunii și radioului, atunci „postadevărul“ s-a suprapus cu emergența „rețelelor“ globale și sociale. Internetul și facebook-urile de tot felul au deschis vraiște cutia Pandorei. Falsurile și dezinformarea, calomnia și bârfa, într-un cuvânt, minciuna în toate chipurile ei, au infectat spațiul virtual. Și mă tem că nu există alt remediu decât schimbarea de epistemă și, în cele din urmă, de paradigmă culturală.

Restricționarea accesului la informație și blocarea site-urilor nocive nu vor soluționa problema, căci vor apărea alte căi de acces și troli legiune. O reformă a educației și cultivarea copiilor în spiritul adevărului care, spre deosebire de oameni, nu are o mulțime de fețe, ar fi mai nimerite.

Oricare ar fi soluțiile, dacă acestea există, cert e că, așa cum ni se înfățișează azi, you tube-urile, twitter-urile șcl. nu contribuie deloc nici la progresul omenirii, nici la ameliorarea firii umane. Felul cum a fost prezentată și comentată recent pe „rețele“ pandemia de Covid-19 o demonstrează cu prisosință.