Simeze// Handke

Despre scriitorul și dramaturgul austriac Peter Handke am aflat că e născut într-o zi cu mine, însă cu 26 de ani mai devreme, în plin război mondial, în localitatea Griffen, Austria Inferioară.

Mi-amintesc că sumbrul și cinicul Thomas Bernard, compatriotul său, spune undeva că din acea zonă amărâtă nu poate ieși nimic bun. Totuși, în 2004, când discreta Elfride Jelinek încasa Nobelul literar, a spus că anume Handke este mai destoinic decât ea pentru încununarea cu acest prestigios premiu.

Au trecut exact 15 ani, și Peter Handke, care demult nu mai publică și poate chiar nici nu scrie, devine laureatul, în 2019, al acestui mult-râvnit premiu (nu de el!), în jurul căruia se iscă mai multă isterie decât în jurul oricărei calamități naturale, de orice intensitate sau violență ar fi aceasta. Premiul care diseminează, se pare, faima planetară și devine o piatră de poticneală.

Trebuie să mărturisesc că am cetit cândva doar o singură scriere de-a lui, „Wunschloses Unglück”, cum ar veni, „Nefericire încărcată” (1972), în care scriitorul articulează o lungă litanie compusă la moartea mamei sale, care de fapt s-a sinucis, răpusă de disperare, la 51 de ani, înghițind o doză letală de somnifere… în scrierea aceasta de mici dimensiuni, Handke explică viața unor simpli oameni, banali, oameni de rând, din Austria „profundă”, o Austrie stratificată, sufocantă, plicticoasă, ambiguă și falsă, cu reguli medievale bine conservate, în plin secol XX. Este un text de tinerețe, dar deloc conformist. Acest text deja ne arată un scriitor căruia nu doar că nu-i pasă de cine-l va ceti, ci mai ales sesizăm că este posesorul unul limbaj aparte, al unei sintaxe create de el, poate, dar cel mai important lucru este că mi-am dat seama că Handke, scriind, nu-și trădează nici o clipă totala independență de gândire, de liberă-cugetare; se știe, a simpatizat cu neamul sârbilor, atunci când acesta era bombardat din toate părțile, punându-și astfel întreaga Europă în cap! A ținut, apoi, un discurs funebru la moartea lui Slobodan Milošević, iar acest lucru desigur că nu i-l iartă democrații și neoliberalii cu dublă blană și măsură… Stigmatul acesta-i va rămâne și după moarte, cred. Cu Nobel Prize cu tot.

Handke publică rar, căci este o fire incomodă pentru toate falsele valori ale lumii de azi, iar printre înaintașii săi îi consideră pe cei din veacul apus: Karl Philipp Moritz, Gottfried Keller și Adalbert Stifter, niște autori aproape uitați de contemporani, dar care l-au maturizat în chip decisiv în ale scrisului și conștiinței pe Handke… pentru că omul știe ce este cu adevărat scrisul, caracterul, morala, dar, mai ales, asumarea unei gândiri și meditații pe cont propriu.

Posibil, editorii de pe la noi își vor (mai) aminti și de Peter

Handke, sau poate nu!? Această întrebare mi-o puneam atunci, în 2019, la aflarea veștii că i s-a acordat Nobel Prize. Astăzi pot spune că lucrurile stau destul de bine, căci editura bucureșteană Art i-a tradus și editat până acum patru titluri: Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri (1970, Editura Art 2019), Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire (1972, Editura Art 2019); Femeia stângace (1976, Editura Art 2021), Nefericire împăcată (1972, Editura Art 2022).

Handke este autorul care dă frisoane și dureri mari corectitudinii politice, oferă crampe acute celor care dorm mulțumiți și liniștiți în confortul lor domestic și social. Doar că e nevoie, uneori, și de șocuri spre a nu ne raporta existența la doar propriile oglinzi. Riscăm să rămânem zăvorâți acolo.

Vladimir BULAT