Gura păcătosului și Ochiul Marelui Frate

Obligat să comenteze retragerea rușinoasă a rușilor din Herson, un propagandist de la NTV (Moscova), Andrei Norkin, altă dată vocal și spiritual, a refuzat. Dacă, zice el, am să susțin retragerea ca pe o decizie justă a comandamentului militar, voi fi pasabil de penalizare, conform articolului 280 (prim) al Codului penal: susținerea publică a „acțiunilor menite să atenteze la integritatea teritorială a Federației Ruse”. Dacă însă voi condamna acțiunile ministrului apărării, voi fi pedepsit conform articolului 280 (terț), pentru „discreditarea Forțelor Armate”. Situația e admirabilă, ca material demonstrativ: în contextul informațional rusesc (respectat și de fanii lui moldoveni), nu poți să-ți exprimi nicio opinie. Opinia în sine, oricare ar fi ea, e un delict.

Pe contrasens, la noi, există nu doar libertate de expresie, ci slobozenie totală. Consecutiv, orice cuvânt rostit te poate trăda. Starîș, subit îmbătrânitul deputat comunist (bolșevismul matusalemic e contagios), unul dintre turiștii abonați la cursa Chișinău – Moscova, în replica unui deputat PAS, care i-a reproșat că nu l-a întrebat pe Putin de ce șantajează Moldova, a întrebat la rându-i, revoltat: „Dar de ce ambasadorul vostru nu i-a pus aceste întrebări președintelui rus?” „Ambasadorul vostru” sunt unicele cuvinte semnificative în toată tirada sa veninoasă. Fiind vorba de reprezentantul Moldovei, când pronunți „ambasadorul vostru”, tu nu te mai asociezi cu Moldova. Recunoști că ești omul Moscovei. Sau, iată, încă două mostre de „moment al adevărului”, culese din spațiul public, plasate acolo cu bună știință de protagoniști. După recentele bombardamente rusești, efectuate cu deosebită cruzime și care au afectat sistemul nostru energetic, Elena Pahomova, una dintre porta-vocile propagandei ruse la Chișinău, descrie evenimentul („Moldova are probleme cu electricitatea”), enumeră localitățile afectate și repetă „deducția” propagandei ruse, într-o replică acidă: „Hai să mai votăm ceva!”. Jurnalista are în vedere votul Moldovei la Adunarea Generală ONU, care impune reparații de război statului-agresor. Solidar cu ea, deputatul socialist Țârdea formulează „concluzia” astfel: „ONU a susținut rezoluția privind reparațiile Rusiei în favoarea Ucrainei… Iar azi, Federația Rusă a răspuns”. Afirmații egale cu un autodenunț.

Aceste subiecte mi-au sugerat ideea unui text despre adevărul involuntar. Acesta nu trebuie ascultat pe furiș, el este expus în spațiul public de însuși purtătorul său. Cu totul altceva e „adevărul involuntar” vânat în discuțiile private și regizat în instanțe specializate. Moldova e un sat mare, cu rude, prieteni, cunoscuți, la tot pasul, și orice discuție privată riscă să degradeze în una politică, „de interes național”. Ori să fie interpretată ca atare. Orice vorbă sau faptă a conaționalului e pusă pe tapetul „interesului public”. De acest detaliu s-a folosit cu prisosință, pe timpul domniei sale, oligarhul fugar de azi, Vladimir Plahotniuc. Spargerea poștei oponenților, ascultările, filmările clandestine erau sportul său preferat. Scriam, acum câțiva ani, că singura soluție împotriva acestor metode mizerabile (orientate spre opinia publică, nu spre decidenții juridici sau politici) este ignorarea lor cu desăvârșire.

Am trăit multă vreme într-un stat totalitar, supravegheați strâns de instituțiile represive și purtând mereu un sentiment de ură pentru toți cei care denunțau, urmăreau, își băgau copita în viața personală a cetățenilor. De unde, azi, atâta complezență și interes față de turnătorii și supraveghetorii orwellieni, față de produsul activității lor? Nu trebuie să fii expert ca să înțelegi care (și ale cui) sunt serviciile ce se ocupă de fabricarea acestor istorii. De la Moțoc al lui Negruzzi la Iago al lui Shakespeare, intrigantul a fost întotdeauna tipul indezirabil, calicind destine și deturnând istoria. De unde atâta toleranță față de ei și interes față de activitatea lor? Nu mai zic că faptele lor sunt mostre vădite de manipulare, iar „meseria” însăși, ca fapt în sine, este o treabă mizerabilă, ticăloasă, ce trebuie condamnată necondiționat.

Ce ne interesează în aceste povești, montate special pentru noi? „Momentul adevărului”? Suntem convinși că, într-o discuție privată, ferită de urechi străine, fără să știe că este ascultat, demnitarul va debita marile adevăruri și se va demasca?! Prostii! Discuțiile private nu pot să fie subiect de discuție publică. Ele pot să fie interesante (și doar în cazul în care nu se încalcă legea privind spațiul intim) unor jurnaliști de investigație, unor scriitori sau ofițeri de urmărire penală. Cu condiția că aceștia vor corela faptele și vor construi, folosind aceste detalii, o structură logică.

Când ne-am rupt din totalitarism, asta era una din libertățile râvnite: să nu mai fim vânați de ochiul peste-tot-băgător al „Marelui Frate” din romanul lui Orwell. Alungarea lui Plahotniuc ne-am dorit-o, inclusiv, din același motiv: nu mai vrem să ne coordoneze cel ce scoate în spațiul public lenjeria intimă a oponentului. Legea, în acest sens, trebuie să asigure intimitatea în ambele sensuri și să ne protejeze: a) de vorbele în privat ale cuiva, care nu ni se adresează nouă; b) de cei care ne ascultă, ne filmează în secret și scot în spațiul public viața noastră privată. În cel mai bun caz, aceștia sunt niște bârfitori, în cel mai rău, sunt provocatori. Și în toate cazurile sunt mizerii, meritând disprețul nostru.