Din însemnările unui om fericit

Fericirea este ceea ce m-a preocupat toată viața, cât am tot căutat să fiu fericit. Când mi se părea că, în sfârșit, a venit și la mine, ea, fericirea, îmi întorcea spatele ca o fată frumoasă și alintată care pleacă la altul, celălalt, altul, fiind bineînțeles mai prost, mai urât… mai bogat.

Încă din adolescență, îmi plăcea să citesc diferite cărți despre cum să fii tot timpul fericit, iar când încercam să aplic în viață sfaturile fără de preț din acele cărți, viața îmi demonstra că, ia stai, nene, nu e totul chiar așa cum îți închipui tu: viața are legile ei nescrise, iar cine îți creează impresia că le știe pe toate și le înșiră pe hârtie e fericit că te-a găsit pe tine, prostul, ți-a vândut cartea și a făcut un ban. Că, la urma urmei, banul este cel ce îți aduce măcar iluzia fericirii, dacă nu fericirea întreagă, arătoasă și zâmbitoare, cum se laudă unii că o au.

Când am înțeles că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să fii fericit, am început să mă mulțumesc cu puținul, cu ce am și am început să fiu… fericit. Mi-am dat seama că lipsurile, grija și nevoia, toate împreună, te fac mai înțelept, iar înțeleptul, de când e lumea, este un om fericit. Că Dumnezeu însuși îi alege pe cei aleși, o tautologie motivată, și le dă fel de fel de suferințe pentru a le deschide ochii și a-i face să priceapă că toate relele de la bani se trag, de la prea mult bine și ghiftuială, de la femeile care sunt dăunătoare la orice vârstă, mai ales la bătrânețe, când ești ramolit și poți fi bătut și zgâriat pentru că, iertati-mă, ți-ai băgat nasul unde nu trebuie… De la orice lucru care îl face pe om fericit, iar, pe urmă, nefericit.

M-am uitat mai atent în jur și am văzut că oamenii fericiți sunt foarte nefericiți pentru că sunt invidiați. Și cum invidia la noi e o boală națională, m-am ferit să-mi afișez vreodată toată fericirea mea când nu aveam nimic, dar eram fericit. Când eram flămând și mă uitam la cei care mănâncă numai în restaurante și râdeam, pentru că știam că de la mâncarea grasă și de la coniacul bătrân li se vor trage toate bolile și suferințele. Când îi vedeam cum circulă în mașinile lor luxoase, în loc să meargă ca mine pe jos, și începeam să le plâng de milă că nu știu câtă sănătate îți dă mersul, meditația în liniște și pace, gândul… la o viață mai bună.

Mai apoi, am văzut cu ochii minții, cu cea care îmi mai rămăsese după anii de subnutriție voită sau nevoită, că sănătatea nu poate fi cumpărată cu bani. Mi-am dat seama uitându-mă la prețurile impuse tot de cei pe care îi jeleam, văzându-i cum „își bat joc de sănătate”, atunci când mâncau, beau, petreceau și furau…

Cea din urmă ocupație a lor, furatul, am început eu să cred, nu să sper, le va distruge „organisma” mai mult decât băutura și mâncarea fără de măsură, mai ceva ca orice otravă. Citisem prin cărțile despre care vă vorbeam că nu trebuie să-l întrebi pe om dacă este fericit, întreabă-l dacă poate dormi noaptea.

Pe atunci încă nu știam că omul care face parte dintr-un sistem „bine controlat și armonios”, în care cei ce fură stăpânesc totul, nu mai tresare în somn, doarme liniștit și nu are emoții de niciun fel nici a doua zi, nici în toate zilele ce urmează.

Acuma ce folos că știu, că văd și îmi dau seama de atâtea lucruri, dacă toată știința mea mă face nefericit? Cât nu e târziu, trebuie să-mi găsesc refugiu în ceva constant, sigur, eficient și verificat – lectura. Deschid la întâmplare o carte de aforisme și, la un autor necunoscut, citesc următoarele: „Între fericire și nefericire se află o prăpastie. În ea încercăm să  trăim”.

Nu știu de ce, dar, după ce am citit această afirmație, nu-mi mai fac iluzii. Mă simt fericit…