Războiul și prânzul conform orarului

În pofida conjuncției adversative, expresia „războiul e război, dar prânzul trebuie servit conform programului” nu scoate grija pentru stomac din „zona acțiunilor militare”, ci o circumscrie. Fraza pe care mulți o cunosc în versiunea rusească „Война войной, а обед – по расписанию” (crezând că-i o invenție a flămânzilor armatei sovietice), de fapt e foarte veche. Ea ar aparține militărosului rege prusac Friedrich Wilhelm I al Germaniei, supranumit „regele soldat”, tatăl lui Friedrich cel Mare.

Alimentarea la timp a soldaților nu divulgă o pornire umanitaristă, ci face parte din planul de război, astfel încât fraza ar trebui corectată: „… iar prânzul trebuie servit conform planului [general de război]” și contabilizat în rețeta victoriei. Sursele (majoritatea, gazetărești) care trimit la Wilhelm sunt rusești. Nici nemții, nici francezii, de exemplu, nu fac caz din asta, considerând probabil prânzul servit la timp un fenomen prea firesc ca să-l iei între paranteze.

Vorbind azi despre pâinea noastră cea de toate zilele, tot despre război discutăm. El ne-a marcat, arătându-și tot mai înfiorător partea sa hidoasă, mai tăind din pofta doritorilor să-l romantizeze. Războiul nu constă din atacuri de fortărețe și apărări de redute în luptă piept la piept. Apocalipsă antropogenă, el este expresia prostiei extreme: cadavre și refugiați, noroi și păduchi, foamete și mizerie. Apologeții măcelului, ca și criminalii de război, trebuie pedepsiți prin exilarea în peisajul gropilor săpate de obuze, fără hrană și apă, în compania cadavrelor în descompunere.

De-o fi una, de-o fi alta, vorba poetului, trebuie să le ducem pe toate, dacă nu bucuroși, apoi cel puțin onorabil. Suntem nu doar în drept, ci obligați să ne căutăm de treabă, să nu renunțăm la planuri, grandioase ori modeste. Nu ignorând războiul, ci contextualizându-l. Or Războiul de Independență (al nostru, al ucrainenilor, al georgienilor) nu s-a încheiat, de vreme ce imperiul se încăpățânează să ne mai înghită o dată.

Războiului nu ne-a ocolit, cu toată pretinsa noastră „neutralitate”. Grija cea mare e să supraviețuim, împreună. Inclusiv, acordând ajutor celor mai triști decât noi: refugiați ori concitadini defavorizați de scumpiri și deficit de mărfuri. Stimulându-i pe agricultori să nu-și abandoneze meseria milenară din cauza prețurilor la carburanți. Ajutându-i pe medici să nu renunțe la vocație. Învățându-i carte pe copii, susținându-i pe profesori, editând cărți, dotând și modernizând școlile. Înțelegând la ce poate duce ignoranța: războaiele le declanșează semidocții.

Victoria asupra dușmanului, tot mai hidos, tot mai dement, ar însemna, în ultimă instanță, abandonarea definitivă a ideologiei lui, părăsirea țarcului, pe zi ce trece tot mai toxic. Războiul ne convinge încă o dată că trebuie să ne căutăm salvarea în lumea civilizată și predictibilă. Cererea de aderare la Uniunea Europeană era iminentă. Singura alternativă posibilă ar fi fost unirea cu România, poate mai puțin probabilă în acest peisaj politic, în schimb, cu mai multe șanse de a arde etapele: oricât de fantastică pare actualmente, ea nu ar fi solicitat atâtea vămi birocratice, precum aderarea la UE.

Și totuși, să ne focalizăm pe variantele posibile, de vreme ce una dintre soluții a fost deja aplicată. Adevărații unioniști nu ar trebui să se revolte de ascensiunea europeană, care înseamnă, de facto, lichidarea hotarului de la Prut. Am obosit să repet, dar insist. Opțiunile unioniste și euro-integratoare nu trebuie abordate ca antagoniste, ci ca posibile alternative sau versiuni complementare. Numai în acest fel, oricare dintre ele s-ar afla pe agenda zilei, ar putea obține sprijinul masiv, absolut necesar. E nevoie de un „Pact de la Snagov”, fie politic-interpartinic, fie larg social. Excluzând, bineînțeles, provocatorii și agenții de influență străini, căutând insistent un consens național (supranațional) în această chestiune.

Știu că imediat cineva va scoate din mânecă asul devalorizat al Transnistriei, ca piedică pentru Unire sau pentru Integrare europeană. Războiul limpezește lucrurile și aici, impunând o soluție cipriotă. Iată că ne-am și ales cu definiția validată internațional a „statutului special” pe care îl tot revendică vasalii de la Tiraspol ai Moscovei (citez din versiunea franceză a amendamentului 6 la Rezoluția PACE din 15 martie): „l’acte d’agression militaire contre la République de Moldova et en particulier l’occupation de sa région de Transnistrie”. Consecutiv, demersurile de eliberare a teritoriului ocupat nu trebuie să fie abandonate, dimpotrivă. Dar Transnistria nu trebuie să fie frână pentru integrarea noastră în lumea de dincolo de război.