Cum apar uneori epigramele

O epigramă, dacă ești atent și nu-ți scapă, uneori, o situație, o expresie sau o frază spusă de cineva, poate veni spontan, fiind mai reușită decât una „chinuită”, făcută la comandă pentru un ziar sau pentru un concurs literar. Exemple de acestea pot fi mai multe, eu însă voi prezenta doar câteva.

Eram la un miting de protest în Piața Marii Adunări Naționale pe timpul comuniștilor, reveniți la putere. Veniseră vreo două mii de oameni din Chișinău și din toată R. Moldova, ceea ce nu era prea mult, dar suficient pentru a se produce o manifestație. I.N., scriitorul și jurnalistul, îmi șoptește zâmbind că în mulțimea de oameni adunați în piață majoritatea sunt „băieți cu ochi albaștri”. Atunci am scris, modificând puțin poanta oferită de-a gata, epigrama Miting de protest: „Ne-am adunat o sută-n Piață,/ Să protestăm că nu e viață,/ Când ne-am uitat,/ Ce bucurie!/ Cu securiști eram vreo mie!…”.

Altă dată, venind în oraș cu autobuzul de la Grătiești, suburbia unde locuiesc, am intrat în discuție cu Alexandru, șoferul cu care mai glumeam și căruia îi plăcea să asculte vreo „năzdrăvănie” de a mea. Am pornit vorba despre politicianul Mihai Ghimpu, lider PL, care afirma sus și tare că „Alianța” e beton!”. Această alianță a partidelor de dreapta, numită în derâdere și aliansu’, nu doar de comuniști, ci de aproape toată lumea, a pierdut până la urmă lupta cu „opoziția”, de am avut, atâția ani în șir, la putere forțe odioase care numai proeuropene nu puteau fi numite. M-am ales, în schimb, cu o epigramă care nu mai este chiar atât de actuală, dar a avut mult succes la public după ce a fost lansată, fiind intitulată Liderilor Alianței: „Când ne spuneau pe-un vajnic ton/ Că Alianța e beton,/ Voronin a pândit momentul/ Și cred că le-a furat… cimentul.”.

Pe prietenul meu de la Buzău, Viorel Pietrăreanu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, căci, cu mare părere de rău, a decedat prematur, îl sunam des. Era un om de o rară cumsecădenie, omenos și bun la suflet, cu care, atunci când ne întâlneam la Buzău ori la Chișinău, oriunde în România, la festivalurile de umor sau cu alte ocazii, nu mă săturam să stau. La sfârșitul discuției noastre telefonice, Viorel, director al Casei de Cultură a Sindicatelor, organizator al festivalului de umor „Cât e Buzăul de mare”, nu uita niciodată să-mi spună: „Sărută-ți soția din partea mea”. Eu, bineînțeles, nu uitam, dar odată l-am întrebat: „Ia să-mi spui, Viorele, care o fi sau te gândești tu că e partea ta?”. Am râs amândoi, iar, pe lângă toate amintirile frumoase legate de Viorel Pietrăreanu, am rămas și cu acest catren ce se cheamă La despărțire: „Când un amic îmi spune la șosea:/ Sărută-ți soața și din partea mea,/ Eu mă întreb, la anii mei destui:/ Dar oare care este partea lui?…”.

Iată așa „ se nasc” uneori epigramele datorită faptului că nu caști gura și ești atent la ce spune omul. Unii, nemulțumiți tot timpul, numiți și „cârcotași de serviciu”, vor spune că „nu-i mare treaba”, mie însă mi-a plăcut să-mi amintesc de niște întâmplări de mai demult, de oameni ce sunt sau nu mai sunt, căci așa-i în lume: totul se face cu oamenii, chiar și epigrama…