O victorie la… PAS (I)

Miracolul s-a întâmplat. Pentru prima dată în istoria de 30 de ani a Republicii Moldova, un partid de orientare proeuropeană obține o majoritate de 50%+ în Parlament și are posibilitatea de a forma singur Cabinetul de Miniștri și de a cârmui țara timp de patru ani de zile.

Dacă ne uităm la harta electorală a RM începând cu anul 1994, când s-a desfășurat primul scrutin parlamentar propriu-zis al republicii independente, observăm că, pe segmentul convențional „proeuropean“ al eșichierului politic moldav, cele mai notabile performanțe le-au înregistrat Blocul Electoral „Moldova Democrată“, în 2005, cu 34 de locuri în legislativ, și, desigur, Partidul Liberal Democrat, cu 32 de deputați în 2010. PAS a bătut însă ambele recorduri, aducând 63 de oameni în Parlament.

Cum a fost posibilă minunea? Ar fi mai multe explicații.

Victoria PAS a fost, în primul rând, victoria Maiei Sandu. Este nedrept să pui cununa de lauri pe gâtul unui singur om în urma unei campanii electorale la care au muncit mii de oameni. Cohorte de membri și susținători, mai tineri și mai puțin tineri, au străbătut țara în lung și în lat ca să obțină acest rezultat frumos. Și totuși… Care ar fi fost scorul PAS fără Maia Sandu? Politician tenace și consecvent, aceasta și-a îndeplinit promisiunea care a adus-o la Președinție: a provocat criză guvernamentală și, în consecință, alegeri anticipate. Electoratul voia să scape de (tot ce înseamnă) Dodon și Sandu a făcut ce i-a stat în puteri ca să scoată pe tușă guvernul și legislativul-marionetă al acestuia.

Electoratul nu s-a arătat prea interesat de culisele și nuanțele procedurilor legale. A vrut să creadă într-un Salvator și în lucrarea acestuia, neglijând alți factori care au jucat un rol important în declanșarea anticipatelor. O contribuție esențială a fost, de pildă, atitudinea mai mult decât cooperantă a Curții Constituționale – o chestie care le dă deja de gândit politologilor și va fi o mare bătaie de cap pentru istoricii pasionați de adevăr și nu de mitografie –, la care s-a adăugat și… opoziția neașteptat de palidă a guvernării „tehnocrat“-socialiste. De altfel, un adevărat mister, modul în care au cedat socialiștii. De unde a venit această relativă pasivitate și resemnare cu care fioroșii și, de regulă, atât de agresivii socialiști și-au acceptat înfrângerea constituțională (îmi imaginez cât de tare l-a amuzat pe un Plahotniuc reacția PSRM la presiunile Maiei Sandu)? Ce a fost la mijloc? Spiritul lor fundamental democratic și respectul congenital față de lege, sau poate retragerea sprijinului politic (și nu numai) de la Moscova? Ori poate disensiunile din interiorul PSRM? Nu e un mare secret că Igor Nikolaevici îi agasează pe unii colegi într-o măsură la fel de mare ca și pe oponenții săi politici sau poporul siderat de fulminanta lui prestație ca președinte. Sau speranța că, împreună cu comuniștii, dar și cu Șor, vor obține destule voturi ca să poată împiedica formarea unui guvern PAS?…

Un aspect decisiv a fost atitudinea Maiei Sandu însăși, care s-a dovedit a fi un jucător politic dibace, peste așteptările dușmanilor, dar și ale multora dintre susținători. Era greu de crezut că va obține de una singură victoria, în ciuda sondajelor care o creditau cu peste o jumătate din voturi. Unii, inclusiv subsemnatul, au obiectat la maniera categorică cu care și-a tratat aliații reali din trecut și pe cei virtuali din viitor, refuzând orice alianță care ar compromite-o. Obiecțiile veneau din teama că PAS ar fi putut să nu obțină numărul suficient de locuri pentru a forma un guvern, declanșând, astfel, o nouă criză politică. Președinta nu a împărtășit aceste temeri. Încăpățânată și hotărâtă, s-a lăsat călăuzită în totalitate de steaua ei, intuind că forța cinetică acumulată de ea la prezidențiale ar putea să propulseze și PAS la guvernare. Ca și toți cei care au repurtat succes în politica moldovenească din ’91 încoace, Maia Sandu a arătat că își cunoaște foarte bine electoratul. Ea a înțeles de ce au nevoie votanții convențional „proeuropeni“ din RM: de o singură forță de „dreapta“, dirijată de un lider puternic și ferm, coagulantă în interior și sprijinită univoc din afară de Occident; de un șef de stat capabil să controleze și guvernul, și parlamentul (ca și până acum, în fond), dar care să nu fie corupt și să fie onest în toate privințele, cel puțin la nivel de percepție generală. Președintele țării s-a erijat, abil și inteligent, în aceste postùri și a obținut ce și-a dorit. Apoi, chiar dacă ar fi luat doar o majoritate simplă, tot nu ar fi pierdut nimic, ca imagine.

Faptul că victoria a fost la mustață, dată fiind prezența mai scăzută la vot (îndeosebi a tinerilor), echilibrată însă și de absența sau de votul de protest al unei părți însemnate a electoratului tradițional de „stânga“, nu va mai conta de azi înainte pentru nimeni. Nuanțele se topesc, nu se mai văd și nu se mai aud în larma pe care o fac învingătorii din țară și admiratorii entuziaști din afară. Dar ele rămân și vor ieși în evidență la primele eșecuri ale guvernării.

(va urma)