Comemorări. Simion Ghimpu, 85 de ani de la naștere

Vineri, 31 mai 2024, Muzeul Național al Literaturii Române Chișinău a găzduit un frumos eveniment – comemorarea poetului, textierului, profesorului universitar Simion Ghimpu (24 mai 1939 – 27 iulie 2010).

Familia scriitorului, discipolii, colegii de breaslă, prietenii și rudele au participat la o memorabilă seară a amintirilor și evocărilor de suflet.

Evenimentul a fost moderat de Veta Ghimpu-Munteanu, soția, și Anda Vahnovan, fiica scriitorului.

Publicăm în rândurile ce urmează luarea de cuvânt a scriitorului Nicolae RUSU, prieten bun și coleg de breaslă al omagiatului, intitulată

Expresia concentrată a esenței poetice

Simion Ghimpu este unul din „oștenii” cohortei poetice din generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Ion Vieru sau Dumitru Matcovschi, pentru versurile cărora sunt specifice ritmica și melodicitatea textului, dar și a poantei oximoronice cu care excela mai ales „copilul teribil” al literaturii române din Basarabia Nicolae Esinencu. Poezia sa este, precum a observat și criticul literar Tudor Palladi, o temerară încercare de a vedea cu ochii simțirii și de a desluși cu sonurile vorbirii trecerea ei dintr-o stare în alta. Totodată, criticul mai evidențiază și un alt important aspect al actului poetic, precizând că numai Cuvântul ne poate transporta imaginar dincolo de aici și acum (subl. ns., N. R.) și numai noi le putem bănui prezența temporală/ atemporală, de jos și de sus (din prefața la volumul Dincolo, editura Pontos, Chișinău, 2002). Iată cum își formulează Simion Ghimpu mesajul său ideatic: Eu sunt dincolo de unde/ tu vrei să ajungi;/ eu sunt dincolo de unde/ tu vrei să m-alungi;/ eu sunt dincolo de unde/ toată natura tăcu;/ și nu pentru că eu sunt dincolo,/ ci pentru că dincolo ești tu (pag. 150). Aparent, poetul pornește de la niște constatări puerile sau observații naive ca, în final, să tragă neașteptate și surprinzătoare prin subtextul lor concluzii: Să-mi vindeți numai culorile,/ numai culorile,/ nu florile,/ dacă se poate așa ceva./ Să-mi vindeți numai mirosul,/ numai mirosul,/ nu florile,/ dacă se poate așa ceva./ Culorile și mirosul/ este ceea ce nu poate fi rupt,/ tăiat, legat, aruncat, vândut…/ Mirosul și culorile/ vor salva florile (pag. 17).

Având și calitatea de pedagog, poezia lui Simion Ghimpu ar fi avut destule premise de a cădea în didacticism, dar poetul ocolește cu îndemânare și discreție această capcană, versul său având în subtext ceea ce constituie esența ideii sale poetice: În urma unor săpături arheologice/ am tras niște concluzii alogice./ În loc de picioare/ străbunii mei aveau gheare./ În loc de mâini – / un fel de labe/ cu oasele încă albe./ În locul unui străbun de-al meu de neuitat/ am dat peste un schelet de elefant./ În locul altui străbun într-un colț cu grijă pus/ am dat de un schelet de urs(…)/ Abia după o mai îndelungată examinare,/ după ce-am cercetat și păsări și vitele,/ am tras o concluzie logică – / mi-au fost înlocuite până și osemintele (pag. 54).

Nu-i este străină versului său nici atitudinea civică a personajului liric, din care motiv calitatea de membru al Uniunii scriitorilor i-a fost recunoscută lui Simion Ghimpu abia în 1996, când fosta RSSM deja de cinci ani nu mai exista, poetul debutând în paginile publicațiilor timpului cu trei decenii mai devreme. Poetul explică această stare de lucruri: Am vrut să spun ceva/ din cele ce am de spus,/ dar cineva mi-a luat cuvintele/ și le-a ascuns./ Am vrut să încing o horă,/ să joc,/ dar cineva a prins hora/ și i-a dat foc./ Am vrut să fac o călătorie/ în istorie, în trecut,/ dar cineva a răsfoit paginile/ și pe cele mai frumoase/ le-a rupt… (pag. 32). În acest context, este sugestivă atitudinea sa tranșantă față de unii concetățeni de-ai noștri care, pentru niște beneficii ale regimului totalitar comunist – căpătuială, carieră și orgolii deșănțate, – s-au supus cu voioșie procesului de spălare a creierului și de acceptare a statutului de mancurt: El se încurca în propriul său dans,/ o mișcare din doi pași/ o făcea într-un pas,/ el nu știa de unde vine/ și încotro se duce;/ el își uita propriile cuvinte;/ el nu știa de unde vine/ și încotro se duce… (pag. 35). Sau o altă constatare și mai evidentă: El nu știe cine l-a născut,/ el nu știe cine l-a crescut,/ pentru că i-au spus/ că l-au născut și l-au crescut alții,/ mereu alții,/ alții mereu;/ el nu știe cine i-i mamă (…),/ el nu-și cunoaște frații,/ pentru că l-au împrejmuit/ mereu alții,/ alții mereu;/ el nu știe cine i-i tată,/ pentru că el a crezut/ alții ce i-au spus:/ tatăl tău a fost urs,/ mereu alții,/ alții mereu (pag. 36).

Poetul e preocupat și de eterna problemă a omului în relația sa cu societatea și natura, căci chestiunea de moralitate este de secole și milenii tot mai actuală: Tu, câine, curmi din zbor/ alergarea căprioarei/ frumoasă,/ te pune la cale/ te îndeamnă omul,/ te îndeamnă omul;/ lui de frumusețea căprioarei/ nu-i pasă;/ ah, tu, câine ce ești,/ ah, tu, omule, câine ce ești,/ omul nu te lasă,/ el te pune pe urma/ unei căprioare/ și mai frumoasă…/ ah, tu, câine ce ești,/ ah, tu, omule, câine ce ești (pag. 85).

O bună parte a poeziilor semnate de Simion Ghimpu sunt mai degrabă niște aforisme sau maxime versificate, precum le-a catalogat inspirat Nicolae Dabija. Versul său, ca o expresie concentrata a esenței poetice, face casă comună, una mândră și frumoasă, mai și logodindu-se cu muzica diverșilor compozitori și fiind interpretat de cântăreți atât autohtoni, cât și de pe alte meleaguri. Poetul nu pune preț și accente doar pe muzicalitatea cuvântului, ci are grijă ca mesajul să fie coloana vertebrală a poeziei cântate: Trec anii, spre zări ciocârlii se înalță/ cu triluri frumoase, cu noi melodii,/ Dar anii de școală rămân o povață/ și-n anii devreme, și-n anii târzii… Urmează apoi refrenul cunoscutului cântec Iubiți învățători lansat de interpretul Ion Suruceanu, pe muzica lui Ion Aldea-Teodorivici, iar  ultimul catren e cel care evidențiază verticala textului poetic: Trec anii și iarăși vă cer o povață/ Copii însetați de sfătosul cuvânt,/ Cu voi împreună ce mândru se-nalță/ Dulcele grai pe străbunul pământ (din volumul Mă strigă cuvintele, editura Lumina, Chișinău, 2011, ediție îngrijită de Veta Ghimpu-Munteanu, pag. 41). Grație inspiratelor sale texte poetice sunt în vogă până-n zilele noastre asemenea cântece ca Inima mea e Moldova (muzica de Ion Aldea-Teodorovoci, interpret Ion Suruceanu), Ce rost are (muzica de Mihai Dolgan, interpretat de formația Contemporanul), Trandafir, dar și Amor (muzica de Oleg Milștein, interpretat de formația Orizont), Bucurie (muzica de Petre Teodorovici, interpretă Sofia Rotaru), Nu mă chema… dar și Lacrimă continuă (muzica de Ion Enache, interpretate de Nina Crulicovschi) etc. Au mai colaborat cu textierul, dar în primul rând cu poetul Simion Ghimpu, compozitorii Gheorghe Mustea, Daria Radu, Eugen Doga, Eugen Mamot, Anatol Bivol, Valentin Dânga, Anatol Chiriac, Mircea Oțel, Constantin Rusnac, Sergiu Ciuhrii și mulți alții. Poetul a mai avut curaj și inspirație să prelucreze și texte pentru diverse cântece populare pe melodii din folclorul nostru românesc, acestea aflându-se până-n prezent în repertoriul unor îndrăgiți interpreți ca Nicolae Glib, Valentina Cojocaru, Nina Ermurache, Larisa Arseni, Mihai Ciobanu, Anatol Latâșev, Nicolae Ciubotaru, cântece preluate și de mulți interpreți mai tineri.

Alături de confrații săi de generație literară, Simion Ghimpu a creat texte poetice de o sensibilitate aparte, majoritatea dintre ele având o încărcătură ideatică și civică extrem de necesare în lupta pentru salvarea și păstrarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia („furată, trădată mereu”, vorba confratelui său Dumitru Matcovschi). Din acest context, cred, se naște și titlul Mereu al cărții de debut a lui Simion Ghimpu, iar creația sa încă urmează a fi descoperită, studiată și prețuită la justa sa valoare.

Nicolae RUSU, scriitor