Viața între două războaie

Pe 24 februarie s-au împlinit doi ani de când Rusia a atacat Ucraina și a pornit un război care nu se știe când se va termina. Pe două martie se vor împlini 32 de ani de când Rusia a început războiul din Transnistria care s-a terminat în câteva luni, dar focul său mocnește în continuare și nu se știe dacă nu ar putea reîncepe.

Starea de incertitudine, de nesiguranță în fața pericolului iminent nu le este cunoscută tinerilor de astăzi și nici nu le-am dori să o cunoască. Tinerii care au luptat în anul 1992 au ajuns la o vârstă de cel puțin jumătatea unui veac și, după ce au văzut toate atrocitățile, nu pot să uite până în prezent cât de scurtă poate fi la război viața. Cei mai în vârstă, care aveau treizeci, patruzeci de ani în timpul războiului din Transnistria, au depășit deja vârsta de șaizeci de ani sau sunt pensionari trecuți de șaptezeci. Nici ei nu pot să uite cum și-au îmbrățișat copiii, soțiile și părinții și au plecat să lupte cu gardiștii și cazacii la Nistru. Amintirile din război le ascultă acum nepoții lor și copiii oamenilor prin școlile unde sunt tot mai rar invitați. Uneori se întâmplă să li se ia interviuri, să fie filmați pentru emisiuni televizate. Atunci își amintesc că au și niște medalii pe care le scot la vedere numai cu asemenea ocazii sau cu altele asemănătoare.

Pe doi martie, acești veterani se vor aduna din nou la Chișinău, vor mărșălui din Piața Marii Adunări Naționale până la micuțul monument, „Maica îndurerată”, care și-a găsit loc în cadrul unui gigantic complex comemorativ sovietic, vor asculta cuvântări, își vor deplânge suferințele și, dacă îi va invita cineva la o masă de pomenire a eroilor căzuți, vor merge și acolo. Unii dintre ei nu vor uita să treacă mai întâi pe la cimitire, unde vor lăsa o floare la mormintele celor care au murit de tineri la Cocieri, la Molovata, la Tighina…

În liniștea și pacea noastră de astăzi s-ar putea să ne pară că nu mai avem de ce ne teme și putem sta liniștiți. Veteranii de război cu care am avut ocazia să discut de mai multe ori spun însă cât de înșelătoare este situația în care ne aflăm și cât de ușor ne-am putea trezi cu rușii călare pe tancuri porniți înspre Chișinău. Tot ei afirmă că o mulțime de combatanți ar merge și astăzi la război și ar muri pentru copii și nepoți, dacă ar fi nevoie…

Pe de altă parte, o bună parte dintre aceștia, buni patrioți, sărbătoresc pe 23 februarie ziua armatei sovietice, pe care, mai recent, o numesc și „ziua bărbatului”. Nici tinerii noștri nu se dau în lături de la o nouă petrecere, care, peste o zi, trece direct într-o altă sărbătoare –  „Dragobete”.

Cu siguranță, puțini dintre cei care pe 24 februarie au mâncat și au închinat binișor „pentru Dragobete pupă fete” și-au amintit că acum doi ani în țara vecină, Ucraina, s-a început războiul. Un război care continuă, este aproape de noi și nu se știe dacă nu ne-ar putea afecta.

P.S. Între cele două războaie au trecut mai mult de trei decenii, dar atacatoarea, Rusia, este aceeași și cine își închipuie că rușii și-au schimbat atitudinea de cotropitori față de moldoveni se înșală amarnic. Ca și Ucraina, am făcut parte din fosta URSS și Putin, care consideră destrămarea fostului imperiu sovietic și reducerea lui la dimensiuni mai mici cea mai mare tragedie a secolului trecut, nu renunță la nimic. De victoria ucrainenilor în războiul lor cu hidra sângeroasă care nu se mai satură de teritorii străine depinde pacea și liniștea noastră, a tuturor.

Despre aceasta ar trebui să li se spună celor rătăciți care mai așteaptă „eliberatorii”, să se discute cel mai mult, inclusiv la două martie.