Cum am pus trei întrebări scriitorului meu preferat

Concursul Național de Eseuri, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române în perioada 1 octombrie – 10 noiembrie 2023 cu genericul „Trei întrebări pentru scriitorul meu preferat”, a ajuns la ediția a V-a.  

Propunem cititorilor „Gazetei de Chișinău” eseul lui Teodor ZAPOROJAN, elev în clasa a IX-a, Școala Internațională HERITAGE, coordonator prof. Livia STATE, învingător la secțiunea GIMNAZIU.

În acest eseu-povestire s-ar putea să narez lucruri incredibile, iar domniile voastre să-mi reproșați că sunt un șarlatan și un mincinos, dar măcar aveți, vă rog, răbdare și-mi ascultați mărturiile. Apoi, poate, vi se va schimba părerea despre mine și  despre ce am văzut.

Într-o zi de duminică a anului 20…, înspre seară, m-am apropiat de Biblioteca Națională a Republicii Moldova. Trebuia să mă întâlnesc cu niște prieteni la intrarea în clădire și, deoarece am cunoscuți printre personalul secțiilor de diverse literaturi, am intrat să mă încălzesc și să aștept apelul prietenilor. Vă destăinui că abia așteptam să răsfoiesc paginile galbene de timp, în care mă pierdeam de câte ori călcam pragul bibliotecii.

Așadar, am intrat. La intrare – nimeni. La biroul principal – nimeni. M-am îndreptat spre rafturile de literatură româna, preferatele mele. După o scurtă incursiune printre romanele istorice ale lui Sadoveanu, am ajuns la rafturile de poezie românească. Atâtea nume cunoscute îmi treceau prin față ochilor: Arghezi, Blaga, Goga…, și încă atâția alții!

Dar ce căutam eu cu adevărat abia la final mi s-a arătat. Și anume, ceea ce m-a învățat să iubesc frumusețea literelor, și anume ceea ce mi-a dat lirism în gândire, și anume ceea ce noi cu toții privim cu venerație, și anume Poezia scriitorului meu preferat!

Până la întâlnire mai aveam ceva timp, așa că am început să citesc din volumele vechi, pe care le aveam la îndemână.

Anume atunci s-a întâmplat ceea ce m-a făcut să-mi înșir acum viziunile pe care le-am avut.

Eram pe la jumătatea parcurgerii unui poem mai lung când, inexplicabil, o lumină puternică răsări dintre paginile cărții. M-am dat cu doi-trei pași în spate, orbit de forța luminoasă a paginilor întunecate la culoare. Deodată, am simțit cum mă moleșesc și totul se învârte în jurul meu. Păianjeni negri s-au întins peste ochi, iar în câteva clipe nu mai vedeam nimic…

M-am trezit într-o cameră complet albă, un alb care se mișca așa cum se mișcă valurile mării, doar că aici veneau din patru părți diferite valuri care, cumva, se întrepătrundeau și se suprapuneau.

M-am ridicat de jos și atunci am observat cum albul pur de mai devreme se murdărise. De fapt, el era străpuns de vene negre și de nuanțe ale culorilor pe care nu mi le pot aminti. Dar cel mai straniu lucru este că, atunci când am început să-mi amintesc cum ajunsesem acolo, obiectele de care îmi aminteam apăreau în jurul meu. Primul apăruse un vraf de rafturi, plin de volumele pe care le memorizasem fotografic în ultimele mele minute din bibliotecă. Uimit, am început să observ cum podeaua se transformase la fel ca cea din bibliotecă, pereții se colorau în același fel, apăruseră până și câteva ferestre, după modelul celor din Biblioteca Națională.

Mi-am adus aminte de volumul pe care îl țineam în mână când mi-am pierdut cunoștința. El apăru pe un raft de la nivelul ochilor mei. Am întins mâna să-l iau și atunci s-a întâmplat ceva ce voi ține minte toată viața.

Mai-mai să ating cartea când, pe neprins de veste, aceasta căzu pe podea fără nici un sunet, de parcă era o pană de lebădă. Volumul de poezii se deschise, iar cerneala literelor începuse a se împleti, a crea un tot întreg ce înnegri complet cele două pagini pe care le vedeam. Presupun că pe ele se strânse și cerneală din restul cărții.

Acum vine partea fantastică. Din cerneala strânsă pe hârtia cărții începuseră a se ridica forme asemănătoare mușchilor umani, peste care se așterneau straturi de piele, apoi de țesătură ca de haină. În câteva clipe aceste forme se înălțară, creând în fața mea o formă omenească, neagră la început. Ce mi se păru straniu, era faptul că această formă nu era netedă, cum ar trebui să fie o întindere lichidă de cerneală. Dimpotrivă, parcă observam pe suprafața ei, incrustate, fel de fel de siluete de oameni, de animale, de munți și întinderi de apă. Vedeam oameni îmbrățișați, regi cu săbii la brâu, iar toate formele astea, chiar dacă erau la o distanță de un metru și ceva, îmi apăreau clare și concise. Acest lucru, până în momentul de față, nu pot explica cum a funcționat.

Nu știu cât timp am privit hipnotizat acest fenomen ce-mi furase întru totul mintea. Poate să fi fost o oră, o secundă sau o zi întreagă, oricum nu am sesizat trecerea timpului. Dar, la finalul acestei perioade relative de timp, am fost pus față-n față cu cineva de care o să-mi aduc aminte mereu.

Figura de cerneală se modelase în fața mea până când, dezvoltând tot mai multe detalii, se transformă într-un om adevărat. Și nu era un om obișnuit. Îmbrăcămintea lui era de modă veche, constând dintr-o cămașă albă, veston, pantaloni negri la dungă, frac de culoare neagră și pantofi lăcuiți, dar care se vedea că erau purtați de prea multe ori. Părul omului din fața mea era negru ca pana corbului, ochii lui erau ca două hiperbole strălucitoare și misterioase, fața îi era albă ca neaua, iar mustața îi foșnea plină de vorbe nespuse. Statura lui impunătoare solicita respect, iar trăsăturile faciale puternice creionau o determinare extraordinară în caracterul individului ce mi se arătă în față. Eram uimit de cât de bine cerneala sculptase detaliile corpului său, le colorase și suflase viață în ele. Dar figura de cerneală nu doar respira și se mișca. Ea mai putea să și vorbească. Mintea mea era blocată, neștiind cum să explice situația în care mă găseam, așa încât nu e de mirare că mai întâi a vorbit omul din fața mea.

– Fii binevenit în acest loc.

– Cum am ajuns aici? De ce sunt aici? Ce văd eu este aievea ori e un vis ciudat? – am putut murmura din tot ce voiam să aflu.

– Unele lucruri sunt greu de explicat, altele nici nu trebuie înțelese, pentru că sunt adevăruri ce ne împing în neantul nebuniei. O să-ți fac un bine și n-o să-ți explic tot ce se întâmplă aici. Dar o să dau răspunsuri la tot ce întreba-mă-vei, îmi spuse omul misterios.

– Dar dacă răspunsurile vor fi prea mult pentru mintea mea? Dacă mă vor face să par un nebun între pereții lumii oamenilor, prin simplul fapt că nu voi putea aranja în minte tot ce aș afla aici?

– Atunci îmi vei împărtăși soarta, răspunse laconic Omul.

Intram în teritorii periculoase. Viața personajului din fața mea era precum scriitura lui – misterioasă. Curiozitatea mă împingea să-i adresez toate întrebările pe care le aveam, să utilizez cât mai rațional timpul care deja se scurgea din febra mea, din starea în care mă aflam. Dar înțelegeam pericolul cunoașterii unor lucruri pe care nici un alt om nu le cunoștea. Atunci când ai o energie ce nu se găsește în nimeni altcineva, radiezi până când explodezi din toată ființa ta, din toată gândirea ta. Acest lucru se întâmplase cu geniile lumii, dintotdeauna se întâmplase…

– O să-ți răspund la trei întrebări, zise deodată ființa de cerneală din fața mea.

– De ce?…

– Este spre binele tău să nu cunoști unele lucruri. Ce pot să-ți spun este doar că soarta mea a fost încastrată în soarta poporului meu. Când eram la gimnaziu am descoperit într-o străveche carte împrumutată de la profesorul meu de română un secret ce m-a inspirat să scriu ce am scris…

Lucrurile deja se complicaseră, pentru că Omul îmi dăduse indicii că are multe de spus, dar că nu trebuie să fiu prea indiscret cu întrebările mele de simplu muritor. Mă lăsase în ceață, voind să-și păstreze amintirile doar pentru sine, dar lăsând din bunătate o portiță deschisă, pentru ca și eu să aflu câte ceva din ce voiam să știu.

– Alege-ți întrebările bine, mi-a zis Omul.

– Scriind, ce ați vrut să transmiteți lumii?

–  Întâi de toate, trebuie să înțelegi că eu am scris mereu din durere. Și, cu toate astea, nu am voit să proiectez durerea mea asupra celor din jur. Chiar dacă în multe din poeziile mele, publicate în timpul vieții sau descoperite după ce-am murit, iubirile sunt descrise ca ceva ce începe frumos, dar se termină dramatic, niciodată nu am avut ca scop transmiterea unor energii negative, pentru ca cititorii mei să nu împărtășească soarta pe care am avut-o eu, bând din cupa regretelor și a tristelor iubiri. De fapt, aproape toate poeziile pe care le-am scris n-au fost destinate tiparului, ele fiind descoperite și luate de la mine abia atunci când ori eram în momente de slăbiciune, ori eram deja mort. Lăsând la o parte cuțitele ce mi se înfigeau în inimă ori de câte ori scriam poezii de dragoste, despre ceea ce foarte puțin am înțeles în viață, am scris multe poezii patriotice, poeme despre natură, istorie și oameni. În ele am încercat să elucidez esența omului ca parte a lumii, ca un tot întreg și aici filosofia central-europeană, pe care am lecturat-o avid toată viața, m-a ajutat foarte mult. Omul este un grăunte de nisip în istoria neamului său, în ansamblul natural al codrilor și munților. Ceea ce am voit a transmite a fost faptul că, atunci când acționăm în concordanță cu Dumnezeu și legile naturale, atunci când luptăm pentru binele poporului nostru, când rămânem buni atunci când în lume fierbe răutatea, atunci ne putem ridica deasupra nivelului nostru de nisip, ca să rămânem în istoria scrisă și nescrisă a lumii drept niște oameni cinstiți.

Am tăcut, gândindu-mă la cele auzite. Nu era ceva ușor de receptat, mai ales când îți puneai la îndoială propria substanță din acel moment. Dar știam că timpul meu acolo era limitat. Știam că acea magie provocată de cerneala volumului din bibliotecă nu va dura mult.

Un lucru interesant care s-a întâmplat în acel mediu izvorât din febra minții mele este că țineam minte pe de rost ceea ce tocmai auzisem. Cuvintele Omului răsunau în capul meu ca un ecou, iar acum vi le aștern pe hârtia pe care o citiți Dumneavoastră.

Nu am ezitat cu a doua întrebare:

– Cât de tare v-a influențat în opera Dumneavoastră iubita pe care ați divinizat-o în cea mai mare parte a vieții?

Chipul Omului s-a înăsprit, încât am început să mă tem: nu cumva am greșit  adresându-i acea întrebare?

– Ea a fost durerea mea cea mai mare, pentru că mereu ne-am iubit în secret și totuși lumea a aflat de dragostea noastră. Dar din pasiunea inimilor noastre au izvorât din amândouă penelurile pe care le-am înmuiat în cerneală o lume nouă, a iubirii, a decepției, a speranței, a disperării. Am închinat iubirii noastre multe poeme, dintre care, o spun cu oarecare modestie, în unul din ele eu m-am asemuit unei stele, iar pe ea am asemuit-o unei fete de împărat. Îți dai seama că, dacă nu ar fi fost cea mai mare iubire a vieții mele, nici nu aș fi găsit atât de multă inspirație, nu aș fi găsit un rost al poeziei scrise de mine.

Omul îmi oferise un răspuns destul de clar. Simțeam cum o căldură misterioasă îmi creștea în piept, trebuia să mă grăbesc, de vreme ce timpul se scurgea atât de repede.

– Atunci când ați murit… erați împăcat… cu lumea, cu… societatea?

Un moment tensionant se așternu între noi doi. Deja voiam să dispar cât mai repede din acel mediu în care fusesem adus de o forță misterioasă. Dar ceva îmi spunea să am răbdare, să aștept, pentru că ce fusese până atunci nu era și ce avea să fie, nu era finalul.

– Niciodată nu am fost împăcat cu lumea: eu n-am înțeles-o, ea nu m-a înțeles. Am avut puțini prieteni, care chiar mi-au vrut binele și cărora eu le-am dorit o soartă bună. Dar ce am scris a fost mereu o meditație a mea, a fost ceva ce nu era destinat tiparului, un monolog continuu, despărțit în frânturi ușor de lecturat, dar mai greu de înțeles. Moartea mi-a oferit în timp răspunsuri la multe din întrebările mele și am aflat despre cum au fost descoperite lucrările mele, despre cum lumea m-a studiat, m-a ridicat în slăvi, m-a făcut Luceafăr și semizeu, dar așa cum n-am fost împăcat cu lumea atunci când am murit, așa spun acum că, poate, în scurta mea existență am reușit să fac limba poporului meu puțin mai frumoasă, poate am dat niște idei care au unit oamenii sub un singur gând și i-au îndemnat la libertate, la luptă dreaptă, la căutarea adevărului și a dreptății… Nu! Nu am fost împăcat cu mine, nici cu societatea, nici cu nimeni altcineva, în afară de sfinți și Dumnezeu, dar, abia acum înțeleg… viața mea a fost una bună…

Sper că doar atât a fost răspunsul Omului, deoarece în momentul când auzeam ultimele cuvinte pe care le înșir acum pe foaie, exact atunci s-a produs opusul fenomenului care m-a aruncat în acea dimensiune a cernelii: obiectele din jurul meu s-au micșorat, în locul lor venind pereții albi de mai devreme. Omul din fața mea era străpuns de raze strălucitoare. De fapt, întreaga mea privire era străpunsă de alb, raze albe, figuri albe, o lumină albă ce mă orbea. Îmi simțeam trupul străpuns de lumină în întreaga sa substanță. N-am rezistat mult…

M-am trezit în același loc în care căzusem în transă, în care cerneala mă consumase. Eram întins pe spate, îmi simțeam capul greu, iar cartea care mă luase în acel mediu fantastic era încă în mâna mea dreaptă. M-am uitat la ceas: în mod straniu, toată experiența de care avusesem parte nu durase mai mult de 39 de minute, pe când mie mi se păruseră ani ceea ce trăisem acolo. Mai aveam timp, deci, să-mi întâlnesc prietenii. M-am ridicat de jos, am pus volumul la loc și am ieși gânditor din secțiunea Mihai Eminescu.