O amintire pentru toată viața

718
0

A te deprinde și a te mulțumi cu puținul este ceea ce au încercat să ne învețe părinții noștri din simplul motiv că nu prea aveau cum să ne asigure cu de toate.  Cum însă „tot răul e spre bine”, anume din cei care au dus-o mai greu în anii copilăriei, au crescut oameni fără ifose, „la locul lor”, oameni care pun preț, întâi și-ntâi, pe adevăratele valori. Acestea sunt câte sunt, dar, dintre ele, merită să ne amintim de omenie, de care în ultimul timp celor cu banii și puterea nu le prea pasă, de modestie, de elementarul bun-simț în relațiile cu semenii și, nu în ultimul rând, de cei „șapte ani de acasă”, cu ajutorul cărora le potrivești pe toate și îți rostuiești viața fără a te bate cu pumnul în piept că… „uitați-vă cât de deștept, bogat și frumos m-a făcut mama”.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Tema pe care voi încerca să o abordez astăzi este una demnă de o amplă analiză, poate chiar de un tratat științific, dar, așa cum spațiul rubricii destinate unei tablete este restrâns, iar pentru o tratare mai serioasă există instituții specializate în domeniu, mă voi limita, modest, că doar și de modestie era vorba, la o amintire, care mi-a fost de folos și, poate, e bună de învățătură și luare aminte și pentru alții.

Cu riscul de a părea moralizator și a cădea într-o altă extremă, de poleire a propriei persoane, vă voi povesti, pe scurt, o amintire a mea din copilărie. Cu mâna pe inimă, vreau să vă asigur că o fac, doar pentru a-mi elogia părinții și a-mi aminti de satul căruia îi duc dorul. Sunt sigur că voi lăsa loc și de alte interpretări, dar aceasta mai puțin contează. Toate părerile au dreptul la viață, inclusiv cele corecte care au cam început să dispară…

M-am născut și am crescut într-o familie simplă de țărani și cred că anume acest lucru a fost pentru mine… începutul umorului. Bogăția și belșugul treceau pe la poarta casei noastre și plecau undeva mai departe, dar nimeni nu se plângea că e greu, că, vezi Doamne, „așa nu se mai poate”. Pe atunci copiii erau deprinși cu munca încă de mici și prășitul „pe dealuri”, ruptul și „înșfăratul” tutunului, erau ceva obișnuit și trebuia să te deprinzi cu ele mai înainte de a ajunge la școală.

Cu vreo doi ani de „stagiu de muncă”, „acumulați” între cinci și șapte anișori, am mers în clasa întâi împreună cu alți copii și m-am bucurat mult de atmosfera de acolo. Aveam tot timpul să mă odihnesc, să mai învăț câte ceva, dar îmi lipseau libertatea din Valea Cucuieților, vaca pe care o pășteam împreună cu alți copii, și ei cu vacile lor, iazul și livezile și încă multe alte lucruri importante de care nu poți uita atât de ușor.

După vreo două luni de școlire în care învățătoarea noastră, Olga Iustinovna, m-a învățat, cu vărguța pe care trebuia să mi-o aleg singur din râpa din apropiere,  că la recreație nu am dreptul să mă urc în copaci, să trag fetele de gâțe, să mă bat cu alți băieți, devenisem elev exemplar. Pe piept îmi strălucea steluța de octombrel cu chipul lui Vladimir Ilici, în agendă acumulam note „bune” și „foarte bune”, iar la adunarea de părinți, care a avut loc la sfârșitul trimestrului, am fost dat drept exemplu pentru alții…

Prin octombrie, noiembrie,  când erau glodurile mai mari, tatăl meu s-a gândit că are flăcău mare și n-ar strica să-i cumpere o pereche de ciubote din cele rusești, „de chirză”, fără măcar „o pâslișoară”, dar care se poartă bine cu o „ogheluță” sau cu un ciorap de lână împletit de mama.

Mare mi-a fost bucuria când mi-am văzut încălțămintea… Mă uitam la cizmele acelea ca la o comoară și, pentru că erau noi și curate, le încălțam și umblam cu ele prin casă. Ardeam de nerăbdare să merg cu ele la școală, să mă fudulesc în fața fetelor și băieților. Numai că nu a fost să fie…

La școala majoritatea băieților purtau cizme ca ale mele sau din cele de cauciuc, suflecate, ca să fie mai ușor la mers. Unii însă aveau cizmulițe sau papuci îmblăniți, ceea ce pentru timpurile de atunci era deja un semn de bunăstare. Nu am fost și nu sunt invidios, dar țin minte că parcă mă luase un fel de zavistie pentru „alintații” cu papuci având blană pe dinăuntrul lor.

Spre casă am mers repejor, pentru că mă gândeam să-i cer socoteală tatei. Eram aproape sigur că merit și eu o încălțăminte mai bună, ca să nu mă chinui cu „ogheluța” care se face ghem în cizmă când alergi la recreație pe afară.

I-am spus tatei că sunt bune cizmele, că mă apără de udeală și glod, iar iarna îmi vor prinde bine „la șui”, dar nu ar strica să-mi cumpere și o pereche de papuci îmblăniți cum am văzut la Ionică Matei, prietenul meu din copilărie.

– Ia să te uiți mai atent când te duci la școală, mi-a răspuns tata, unii nici așa încălțăminte nu au. Ai să mai crești și la anul, dacă vei fi cuminte, harnic și ascultător, poate că-ți voi îndeplini dorința.

De atunci, au trecut peste cincizeci de ani,  dar nu-mi iese din cap „Unii nici așa încălțăminte nu au”.

Peste ani, am aflat că omul nu trebuie să se uite doar la câți sunt înaintea lui, ci și la câți au rămas în urmă.

Să fie oare vorba despre fericita cale de mijloc?

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE