Anatol MORARU, deținător al ingredientelor vitale unui mediu universitar

A scrie despre A. Moraru se pare, la prima vedere, un lucru ușor și firesc: or Domnia sa (care a stat pentru prima dată la taifas cu subsemnatul cu peste 43 de ani în urmă) și-a desfășurat nestingherit întreaga sa activitate debordantă, cum s-ar zice, în văzul tuturor, adică într-o manieră suficient de transparentă, sfidată conștient, pe alocuri chiar în mod ostentativ, de tracul superiorului, oficialului, universitarului, debutului, managementului, discuției. În același timp, mișcările de ascensiune și componentele de prestanță ale omagiatului nostru vă pot, oarecum, nedumeri: or studentul și universitarul A. Moraru, care și-a petrecut „cam toată copilăria în codrii de tutun ai kolhozului <<40 let VZKSM>>”, este astăzi, emblematic, în posesia unei simbioze impunătoare și, totodată, incitante de ingrediente, o parte din ele fiind de origine nativă sau creativă și selectivă, însușite de la cei din preajmă, iar celelalte — în cea mai mare parte — fiind un rod firesc al lecturii, tenacității, ambiției și curiozității (aceste „celelalte ingrediente”, dorește sau nu dorește dl Moraru, trebuie să recunoască fără ezitare că se datorează, în multe privințe, atmosferei intelectuale, implicit celei filologice, ce a dominat și domină în mediul academic universitar bălțean).

Indiscutabil, în capul listei acestor ingrediente poate fi plasat, fără reticență, cel al inteligenței. A. Moraru, de regulă, se grăbește încet să-și expună punctul de vedere și, doar în urma unei analize „pe verticală și orizontală” a subiectului (indiferent de ce natură e — științific, metodic, administrativ, cotidian etc.), își lansează tranșant, fără menajamente, „verdictul” (fie el favorabil, fie, uneori, chiar dureros, mai ales, că dumnealui are o slăbiciune pentru dulci înțepături). Ca atare, universitarii s-au familiarizat cu logica de expunere punctuală a propriei viziuni asupra unei sau altei chestiuni, precum și, în general, cu modul agreabil de a fi al lui A. Moraru, și pentru ei ar fi o dezamăgire regretabilă, dacă Domnia sa s-ar retrage englezește în turnul său de fildeș (bănuiesc că nici el nu s-ar simți confortabil în acest turn).

A. Moraru e unul din puținii universitari care, în postură de receptor docil, ascultă mai mult decât cuminte discuțiile, urmărește atent gesturile și acțiunile personajelor, rumegă pe îndelete afirmațiile și contestările interlocutorilor, cântărește la rece valoarea sau infantilitatea acestor afirmații și contestări ca, în final, să vină cu evaluări competente, sugestii de încurajare sau de renegare. Și face acest lucru nu de pe poziția unui mentor sau de didactician, dar îi dorește din tot sufletul, prin recurgerea la un limbaj atât academic, cât și la unul cu decolteu generos, de pe poziția unui coleg de breaslă … să-și cunoască lungul nasului. Chiar și în situațiile când nu e în prezidiu, spiritul „moderator”-ist al dlui A. Moraru se face simțit și din „galeria suporterilor” (manifestare științifică, lansare de carte, întrunirea managerilor, ședință de înaintare a candidaților pentru suplinirea posturilor vacante etc.).

Unul din condimentele indispensabile din zestrea intelectuală a dlui A. Moraru ține de comentariile sau concluziile lapidare (pronunțate cu tentă instructiv-educativă), dar, mai ales, replicile improvizate ad-hoc (unele mai picante, altele mai îndulcite), lansate în legătură cu abordarea subiectelor de orice natură. Departe de a exagera, dar am convingerea că, în eventualitatea editării unei antologii de texte ce ar conține replici moralizante, intervenții ingenioase, ținerea cuiva în șah sau punerea cuiva la respect, dezamorsarea unei atmosfere tensionate sau relaxarea publicului (antologia s-ar vinde ca pâinea cea caldă), dlui A. Moraru i    s-ar acorda onorificul titlu de „Maestru în replicologie”. Într-un cuvânt, intervențiile dlui A. Moraru în varii situații sau lectura nuvelelor lui trebuie să te prindă, eventual, cu „sprâncenele” (precizez pentru omagiat: invoc doar un singur element somatic din corpul omenesc) pregătite pentru orice surpriză, întrucât poți fi pus în situația de a le ridica (fiind mirat, surprins de ceea ce vorbește sau poate chiar să fii surprinzător, tu însuți vizitat), de a le încreți (încercând un sentiment de supărare, întristare), de a le descreți (simțindu-te mai relaxant). Mai riscant e să raportăm această situație la omagiat, întrucât trebuie să dai dovadă de sporită prudență ca nu cumva să dai în bară cu invocarea elementelor somatice, menite să tempereze excesul de sensibilitate, de care e încercat, uneori, protagonistul nostru.

Cu titlu de concluzie: în speranța că vei fi tot atât de abil și de ingenios în dozarea și meșteșugirea, cantitativă și calitativă, a activităților creative, manageriale și interumane, îți urez, dragă coleg și bun prieten Anatol, sănătate multă, apreciere sinceră și respect constant de la cei pe care îi vrei să-i ai în preajmă.

Gheorghe Popa,

prof. univ., dr. hab.,

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți