Cultura (noastră) și războiul (nostru)

Am mai discutat cândva la tema asta: cultura rusă versus agresiunea Rusiei în Ucraina. Mai exact: „Lumea rusă” împotriva culturii ruse. Azi aș fi vrut să medităm la puțin altceva. Cu cultura rusă și războiul lucrurile sunt mai limpezi, deși și aici e un subiect de discuții și polemici: dacă există o mare cultură rusă, o cultură umanistă (în limbaj uzual ar fi chiar un pleonasm: cum să fie o cultură dacă nu umanistă?), de ce am ajuns până aici? Dacă Rusia e un produs al culturii ruse, de ce este un stat agresor? Și nu este pentru întâia dată în istorie! Fie că această cultură nu are puterea de iradiere pe care i-o atribuim, fie că populația este imună la influența culturii. Și nu este pentru prima dată când personalitățile marcante ale culturii ruse sunt nu doar împotriva războiului, ci și sunt în afara Rusiei. Marii scriitori, cei care contează cu adevărat, au protestat, iar mulți au plecat: scriitorii Victor Pelevin, Victor Sorokin, Ludmila Ulițkaia, Boris Akunin, Dmitri Bîkov, Lev Rubinstein, Victor Șenderovici, Mihail Șișkin, Svetlana Aleksievici, jurnalistii Leonid Parfionov, Anton Dolin, artiștii Ciulpan Hamatova, Aleksandr Belîi, Iuri Șevciuk, Alla Pugaciova, Leonid Agutin, Maxim Galkin, Ivan Urgant. Nu e pentru prima dată, cei buni întotdeauna pleacă din țările cu apucături criminale: Ivan Bunin, Vladimir Nabokov, Serghei Rahmaninov, Mstislav Rostropovici, Aleksandr Soljenițîn…

Înainte de a trece însă la subiectul nostru trebuie să fac o precizare: toată marea cultură rusă a ieșit din modelul european (mai exact: occidental-european): muzica clasică și literatura clasică și contemporană, baletul rus și arta plastică rusă, teatrul și cinematografia. Refuzul Rusiei de azi de a se alinia valorilor culturale europene, în căutarea unui „drum propriu”, o duce la pierzanie. Îi rupe rădăcinile, care, cultural, o țineau în arealul civilizațional european. Poate că – deși speranțele se diminuează pe zi ce trece – odată Rusia se va trezi și va dori să revină în acest spațiu al civilizației. Dar se vor pierde ani, destine, vieți umane!

Iar acum să intrăm în tema noastră. Ce facem noi cu cultura noastră? Ce ne spune această cultură? Îmi pun aceste întrebări și în legătură cu ultimele sondaje care arată că cetățenii noștri, „proeuropeni” declarați (în aceleași sondaje), nu se pot dumeri într-o chestiune mai mult decât limpede: Putin și anturajul său sunt agresorii care au invadat Ucraina și care ne amenință și pe noi. Reținem acest detaliu: ne amenință și pe noi. Și nu e o invenție a „Occidentului colectiv”, sunt declarațiile tranșante ale liderului de la Kremlin. E suficient să recitim cele două declarații-motivații din 21 și 24 februarie (mai ales prima, mai desfășurată) ale președintelui rus, ca să înțelegem: programul-minim al administrației Putin este să restabilească hotarele Imperiului Rus (citiți atent: nu ale URSS, cu „национальные квартиры”, ci ale imperiului unitar, fără drepturi naționale distincte. Iar programul maxim este să restabilească zona de influență a Rusiei de până la destrămarea blocului socialist („Tratatul de la Varșovia”). Un imperiu unitar, cu iradieri decizionale până în inima Europei.

Nu e doar o împărțire pe zone de influență, e o radiere a memoriei și o construcție pe regulile „lumii ruse”, cu o cale distinctă de cea a civilizației europene. Altfel spus, renunțarea la valorile culturii ruse cu care ne-am obișnuit să operăm: cultura lui Tolstoi, Cehov, Ceaikovski, Rahmaninov, construită, spuneam, sută la sută pe modelul civilizațional european (sau, mai exact: occidental-european). O cultură umanistă în ascensiune, mai ales începând cu Renașterea, continuând cu calculele intelectuale ale Iluminismului, cu individualismul Romantismului, cu libertățile raționale ale Lumii Moderne. Încercările intermitente de a reveni la obscurantismul medieval sunt atentate la firea liberă și armonios dezvoltată a ființei umane. Iată însă că Putin și ortacii săi vrea să recreeze o lume a instinctelor primare, agresivă, xenofobă și dominată autoritar de dictatori. Și noi, posibila (recte: deja reala!) victimă, atacată prin mijloacele războiului hibrid, economic, ideologic, suntem deja implicați în acest război. Și vom fi doar victimă dacă nu vom fi activi și nu vom lua propriile decizii. Declarațiile lui Putin (iar el chiar ne-a declarat război) ne trimit pe front, cu voia sau fără voia noastră. Vrem să rămânem în spațiul obscurantismului sau ne aliniem lumii civilizate? – asta-i singura dilemă, deși pentru oamenii înțelegători ea este o întrebare retorică.

În acest context, întrebați dacă războiul nu ne amenință și pe noi, nu putem să răspundem invariabil că „ucrainenii ne apără”. Or este adevărat că noi încă nu suntem înghițiți de vechiul imperiu doar pentru că armata ucraineană rezistă. Dar nu putem să stăm doar în expectativă și să ne rugăm pentru oastea vecinilor. Una e că trebuie să susținem această oaste, alta e că trebuie să ne fortificăm frontierele. Cum? Iată aici intervine cultura. Cultura acumulată și asumată. Inclusiv, recitindu-i pe Alecsandri, Kogălniceanu, Russo, Bălcescu, Eminescu, pe interbelici și pe contemporanii cu un grad suficient de cultură politică, economică, istorică, artistică.

Într-un anume sens, a avea cultură înseamnă și a fi bine informat sau… informat într-un mod convingător, argumentat. Cultură înseamnă deci și informația asumată, conștientizată. Ei, bine, o țară cu memorie și cu o cultură asumată reacționează fără inutile dezbateri la provocările timpului. Nu mi-am pus întrebarea de ce Finlanda a decis anume acum (și încă în ritm alert) să intre în NATO. Era o țară neutră bine-mersi, nu atenta nimeni la integritatea ei teritorială și politică. Ce a făcut-o să-și schimbe opțiunea politică și existențială? Simplu: decizia explicită a lui Putin de a reface vechiul imperiu. Or vechiul imperiu includea și Finlanda. Și, oricât de fantastică ar părea perspectiva înghițirii acestei țări de către Rusia dezlănțuită, mai ales în contextul unei Finlande prospere și a unei Karelii depășite de timp (Karelia e o parte a Finlandei răpită de Rusia în 1938, azi una dintre regiunile depresive ale imperiului în agonie), finlandezii au simțit pericolul. Noi nu îl simțim? Or este tot mai limpede că în contextul nestabil de azi doar o alianță militară puternică ar putea să ne garanteze pacea și un viitor sigur. Numai integrarea în UE nu e o garanție. Doar NATO, fie prin integrare în paralel cu integrarea în UE, fie, în condițiile de forță majoră, prin reunire cu România. Fără isterici, fără fanatism, calculat, în rațiunile culturii (istorice, politice, economice) pe care am acumulat-o.