Amurgul idolilor

Voiam să încep cu altceva, dar o discuție proaspătă pe rețele și în grupurile media m-au făcut să încep cu o digresiune. Noi nu prea avem nu doar echipe/ partide/ formațiuni / mișcări cu program (ci doar găști adunate în jurul vreunui individ cu bani), noi nici lideri propriu-zis nu prea avem. Toți sunt conjuncturali și funcționează doar atât cât au investițiile necesare. Se închide robinetul – moare „ideea”. Dispare toată „logistica” – se duce și partidul, și liderul. Și dacă pe unii (puțini!) îi mai putem vedea în funcții cât de cât onorabile și după plecare, ceilalți devin șomeri. Nu mai sunt buni la nimic. Decât să bată apa în piuă ori să bată câmpii. Să cârcotească. Dacă ne facem de rușine cu ceva în lume, asta e. Incredibil cum oameni, care nu au prea făcut nimic până acced la putere, după plimbarea prin coridoarele înalte, în genere se developează, ca regele din povestea lui Andersen.

Dar în pofida celor spuse mai sus, aceste marionete de lemn, acești idolași neputincioși, pot fi resuscitați de o manieră magică. O păpușă de acest gen, fără alte merite în politică decât docilitate deplină, pentru care săptămâna începea cu ședințele obscure ale „conducerii de vârf”, la care premierul conspecta indicațiile speakerului-președinte de partid (alias speakerului) și ale „președintelui  țării” (care îndeplinea, și el, indicațiile comandamentului din turnul cu steluțe rubinii). Fără a demonstra câtuși de mici abilități politice sau manageriale, fostul premier se dă în spectacole politice deja după demitere (cât de repede se obișnuiește omul cu tronul!). Curat murdar, vorba lui nea Iancu. Mai mult, bietul executor al poftelor altora are ambiții politice, vrea să participe în alegeri! Și cineva investește în el! Micul cârcotaș devine micul idol (la noi altfel nu se poate!). Și se vorbește în târg că unul dintre fugarii noștri notorii (cândva idol și el, doar că azi căzut în dizgrație) ar sta în umbra statuii acestuia.

Politeismul nostru e stratificat, pe cercuri ale olimpului idolatru: titani, zei, eroi… până la niște lari personali, de folosință unică. Președinți și premieri, apoi demnitari de rang secund, apoi politicienii exponențiali, apoi luptători ideologici, lideri ai formațiunilor unioniste și lideri ai mișcărilor pro Kremlin, toți adorați până la refuz și toți refuzați cu aceeași ardoare… Apoi consilierii, sfătuitorii, purtătorii de spadă și de trenă… Apoi serviciul de promovare („jurnaliști”, PR-iști, …), apoi armata de adoratori publici (formatorii de opinie)… Toți devenind nu doar membri ai suitei, ci mici idoli și ei, ca și bloggerii, vlogerii, tik-tok-erii, influencerii. Dar ce să mai vorbim, cu apariția rețelelor toți pretind a fi „influenceri”, categorici, convinși, intrasigenți și vocali. Inflație de idoli! E și firesc: cu înmulțirea idolatrilor, se devalorizează idolii. Dacă ajunge lider un premier incolor, mut în timpul guvernării, dar vocal peste măsură după; dacă ajung ca marii „influenceri” să fie niște măscărici, constatăm o diluare până peste limite a sistemului de valori. Dar ce să ne mirăm, dacă e suficient să investească în tine un hoț fugar și tu, din cenușăreasă fără biografie (sic!) devii prințesa balului, încât începi să te iei în serios și să faci declarații belicoase în raport cu comunitatea și cu instituțiile ei legale.

Porunca a doua din Decalog, „Să nu-ți faci chip cioplit!” e veche de tot (Pentatheonul ar fi fost alcătuit cel puțin cinci secole până la Hristos). Sigur că – pledând categoric și ferm împotriva idolatriei, îndemnul are și o încărcătură temporală exactă: ea penalizează convertirea iudeilor la religiile arhaice, politeiste. Citisem undeva niște comentarii (creștine), care spuneau că, odată cu Iisus Hristos, idolatria în sensul clasic nu mai era posibilă și că „idoli” deveneau alte noțiuni (banii, de exemplu). Mi se pare că idolatrizarea e în vogă și azi, în afara tuturor povețelor creștine, iudaice sau de altă natură religioasă. Omului îi este mai simplu să aibă idoli.

Într-un anume sens, acești idoli întruchipează speranța și credința în noile religii, credințe și mitologii, iar pe de altă parte, tot ei pot servi drept paratrăsnet, când furtunile vieții produc cataclisme și cineva ar trebui să răspundă… Nietzcshe, unul dintre filosofii treji, spunea (da, în Amurgul idolilor) că „Omul caută un principiu în numele căruia să poată disprețui omul” și că în lume există „mai mulți idoli decât realități”. Idolii sunt „adevărurile virtuale” (și active!) din era de până la Internet. Simulacre ale realității. Azi, capacitatea de manipulare prin idoli e dublată de manipularea prin intermediul realităților virtuale (capul vorbitor al fugarului Șor e doar o imagine, mai vizibilă decât altele, a acestui fenomen).

Învățătura biblică se convertește în sentința Cine seamănă vânt culege furtună… Îți pare că ești buricul pământului numai pentru că ești „influencer” cu mii de vizionări (de-ai ști cât de relativă e această fidelitate virtuală!). Iar capacitatea (artistică) de travestire se schimbă cu imaginea de fățarnic, de om-cu-multe-fețe. Ți se amintește că glumele tale (ale „doamnei Dora”, numită insistent de telespectatori „baba Dora”, adică un fel de bârfitoare pretins mondenă) nu erau deloc inspirate; că ești cumnatul  lui Renato Usatâi („iată-l, după ce a înjurat-o pe Maia Sandu, s-a dus imediat la Bălți, să facă spectacole pentru Usatâi!”). Iar aici chiar ai dat-o în bară: Usatâi însuși e un comediant al politicului, de ce ar avea nevoie de concurenți? La el și așa nu deosebești partea „artistică” de cea „politică” (ambele între ghilimele, categoric!). Și nu că neapărat ar avea dreptate spectatorul tău, dar aprecierile sunt inevitabile, sunt la îndemâna oricui și deja nu te mai speli de aceste porecle. Efectul bumerangului!