Ziua opricinicului? (II)

Și mai interesantă a fost atitudinea populației față de puci. Am văzut curiozitate, simpatie și chiar empatie, cel puțin în Rostov-pe-Don. Nu entuziasm isteric și dirijat din tribune, de care se bucură mitingurile organizate centralizat în susținerea războiului, ci aderare sinceră la mesajele lui Prigojin și solidarizare cu resorturile lăuntrice ale nemulțumirii care i-a scos pe „wagneri“ din cazărmi.

Mai exact, am văzut un popor care caută adevărul lui și vrea să i se facă și lui un fel de dreptate. Dreptatea pe care și-o doresc rușii simpli de azi seamănă cu cea pe care o căutau și susținătorii bolșevicilor imediat după revoluție, și anume: să fie pedepsiți cei care au sărăcit poporul și cei care s-au făcut vinovați de dezastrul de pe front, dar, mai ales, să se instaureze o putere care rezonează la „doleanțele omului de rând“. Nobil și frumos, dacă n-ai ști cam ce-și dorește rusul de rând când merge să-și facă dreptate în conacul boierilor.

Partea bună e că toți acești simpatizanți ai „wagnerilor“ concep eșecul din război ca pe o consecință a corupției din sistem, nu doar ca pe o cauză a crizei generale, marcate, în special, de declinul economic și cel instituțional. Partea proastă e că această înțelegere nu conduce neapărat la concluzia că războiul în sine ar fi unul criminal – rod al unei politici imperialiste și al unei ideologii/ propagande nazistoide. Prigojin a strecurat, de fapt, ideea aceasta în remarcile sale despre absurditatea măcelului „fratricid“, dar a făcut-o numai ca să pregătească terenul pentru o eventuală retragere a trupelor din Ucraina. De aici însă, până la recunoașterea caracterului genocidar al agresiunii și asumarea unei responsabilități colective pentru distrugerea țării vecine (asta presupunând inclusiv plata reparațiilor de război), e o cale pe care nici Prigojin, nici simpatizanții săi nu sunt în stare s-o parcurgă.

Dar cel mai rău în toată povestea asta e că poporul rus își caută în continuare adevărul și dreptatea nu la oamenii legii, ci la cei ai fărădelegii. Robin Hood-ul rus de azi este, ca întotdeauna, opricinicul de ieri. Majoritatea populației se regăsește, mental și moral, în (sub)cultura criminalilor, în codurile lor etice, în viziunea pe care o au ucigașii cu și fără simbrie sau „hoții în lege“ asupra lumii din jur.

Încă o problemă pentru omenire e faptul că rușii se supun, din obișnuință, doar celor puternici – oamenii care știu să-i aservească total devin liderii lor cei mai respectați. E greșit să credem că cei mai duri și mai de succes conducători ruși au fost un fel de masculi alfa sau niște câini păzitori ai turmei; mai degrabă, niște căpetenii într-o haită. De dragul unui tiran care le formulează țeluri clare, cu o mână mângâindu-i pe cap și cu alta scurtându-l, dar și de dragul unui pravdorub oricât de sângeros, ei sunt gata să se arunce în orice văpaie: de la incendiarul război civil la atotnimicitoarea ciupercă atomică.

E normal ca într-o țară atât de arhaică și într-o societate atât de paternalistă majoritatea să îi invidieze pe cei care dețin puterea și să aștepte mereu resturi de la festinurile lor. Un os de pe masa țarului care a cucerit o jumătate de continent e mult mai gustos și mai caloric pentru duhul nației decât o pâine pentru care trebuie să muncești onest și din greu. Această majoritate visează să se simtă parte a unei forțe care nu are opreliști, care nu ascultă decât de legile ei proprii, pe care le poate schimba oricând după bunul ei plac. Arbitrarul forței e scurtătura spre „succesul adevărat“, în toate domeniile și pentru toate categoriile sociale: de la îndesarea, cu compactorul, a popoarelor vecine în humusul istoriei până la eliminarea competiției într-o afacere de cartier. O genă tătaro-mongolă și o structură încă foarte tribală a societății profunde din Rusia fac ca aceasta să-și caute „mântuitorii“ nu în elitele liberale, ci în elitele războinice, oricare ar fi culoarea ideologică a acestora din urmă.

Să discernem între aparențe și esență: ce am urmărit în ziua „marșului pentru dreptate“ al lui Prigojin nu e pasivitatea gloatei, despre care ni s-a spus că nu i-ar păsa cine o conduce. Mai curând am văzut o mulțime care își întâmpina, bucuroasă, căpetenia adevărată – un lider care știe încotro merge, ce vrea și ce face, și sub călcâiul căruia niciun destin nu va fi strivit în zadar. Încă ceva: nu frica de libertate îi face pe oamenii de acolo supuși, ci ignorarea și, din acest motiv, respingerea categorică a libertății ca atare – ce defazare între civilizația construită pe norme și pe autonomia individului în Occident și societatea în care individul are sens doar ca parte a unui întreg, arbitrat de voința capricioasă a unor lideri mai presus de legi!

Da, o asemenea societate caută și ea o protecție, dar nu protecția legii, ci ocrotirea celui mai puternic. Și da, ea simte când cineva cu adevărat puternic vine să o „salveze“. Urmărind reacția „lumii ruse“ din țările fostei URSS în primele luni ale invaziei în Ucraina, mi-au venit imediat în cap imagini din filme ca Alien: amintiți-vă cum larvele și puii lăsați de tot soiul de monștri intergalactici încep să freamăte în ouăle și în gogoașele lor atunci când simt apropierea „mămicilor“. Tot așa se înfiorau și cei care așteptau, în Țările Baltice sau în RM, căderea Ucrainei, pentru ca mamașa să ajungă cât mai repede la ei și să-i „elibereze din captivitate“. Și exact așa fremăta și publicul din Rostov-pe-Don, care a ieșit în stradă ca să-i salute și să le mulțumească mercenarilor pentru „izbăvire“.

Tocmai din cauza că nu s-a ridicat la înălțimea rolului jucat, Prigojin va fi, în curând, urât de mulțime cu aceeași intensitate cu care fusese iubit de aceasta (asta dacă „bucătarul“ nu revine cumva cu un nou puci, ceea ce este foarte puțin probabil în clipa de față). Căci Robin Hood-ul rușilor s-a dovedit a fi mai curând un șerif din Nottingham egoist, viclean și lacom. Într-o societate concepută ca o junglă, în care supraviețuiește cel mai puternic și mai abil, cea mai mare dilemă e să regăsești, în aceiași eroi, și pe sanitarii lui Akela, și pe șacalii lui Shere Khan.

Singura consolare după tentativa nereușită a Rusiei de a se arunca în hăul războiului civil e imaginea unui Putin șifonat cum nu se putea mai rău de marșul „wagnerilor“. Orice ar spune acum propaganda, oricâte demiteri s-ar face și oricâți ostași ai frontului invizibil ar muri căzând de la balcoane, mulțimea a înțeles că insul din Kremlin nu mai este o căpetenie autentică. Că e o parodie sau o umbră a ceea ce a fost cândva – dacă a fost vreodată! Flerul tribului nu poate fi înșelat cu parfumurile pe care le emană Ostankino. Soloviovii și Simoniancele pot turna oricâți feromoni războinici pe figura lui Putin, dar țarul miroase deja a frică și singurul lucru pe care mai poate miza acesta este frica și mai mare a subalternilor săi. Să nu uităm zicala unuia dintre cele mai renumite triburi din literatura lumii: „Ceea ce Bandar-Log gândește azi, va gândi și jungla mâine“.

Da, Maliuta Skuratov nu a devenit țar. În schimb, a demonstrat că nici Ivanul lui nu-i chiar atât de Groaznic.