„…Nici nu bănuiam că eu o iubesc atât de mult!”

Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako

Acum 97 de ani, pe data de 4 iulie 1926, în comuna Unțești, Ungheni, se năștea viitorul scriitor Vasile Vasilache, autorul cunoscutului roman „Povestea cu cocoșul roșu”, primul roman postmodern din spațiul basarabean.

7 iunie 1976

Salve, Mașa!

Am tot citit, am răscitit… Doar data ajunge până la mintea-mi. O fi din cauza stării mele: în seara aceleiași zile am căzut la pat și pentru întâia oară în viață m-am pricopsit cu buletin: „extenuare”! „Cum de nu vă doare inima?”, mă întreabă medicul. „Păi, zic, parcă ar fi de vată… un sutien vechi, ponosit”. Îmi aduc aminte că, noaptea, și anume  în vis, jucam într-un spectacol (de amatori, 30-40 de persoane), eram protagonist și (concomitent) m-am zărit pe mine în sală, ca spectator, iar în restul timpului rosteam un monolog, în care mă adresam nemijlocit ție… Și erai în sală, și toată lumea înțelegea că îți vorbesc anume ție, cu atâta convingere și adâncă simțire, încât la un moment dat am exclamat în sine-mi: „nici nu bănuiam că eu o iubesc  atât de mult!”, de aceea am coborât  brusc în sală, m-am așezat pe un taburet, spectatorii s-au răsucit, iar ceilalți actori (doi sau trei, care participau la scenă) au rămas descumpăniți… Țin minte, ticălosul era gras și trebuia să mă arunce în prăpastie pentru spusele mele, mereu se apropia ca să mă înșface și să mă arunce ori să mă sugrume, iar eu, așa cum puful de pe față simte orice adiere, îl simțeam… săream, și de aceea jocul și cele rostite la hotarul dintre moarte și iubire emoționa atât de mult publicul… Nu, nu săreau în picioare, nu ovaționau – toți erau cuprinși de groază!… Și atunci am mărturisit: „Ea este!”. Iată-o șezând… și eu îi spun, și dați-mi voie…”, și aici m-am trezit…

Fost-a asta în seara de 2 iunie. A fost ceea ce se cheamă pătimire, s-a fost rostit ceea ce nu ai spune niciodată, și anume, acea MUTĂ și adâncă suferință ce-o dăm în vileag doar prin lacrimi.

Ei… Nenorocirea mea e c-am pierdut un prieten! Scrisorile (amândurora) purtau  în ultima vreme… amprenta banalului, a unei comunicări informative, și chiar (de ce să nu recunoaștem?) a unei răceli. Eu consideram, pur și simplu, că e „neserios”… să cad în lirism. O încercare de a prelungi clipa!.. Eternul în efemer, oricât ar părea de straniu, căci numai nulitățile umblă după veșnicie…

…Ah, mai bine să trecem peste astea, mă tem dintotdeauna să vorbesc cu glas tare despre ce mi-e scump, deși… îmi place și mă bucură grozav atunci când cei dragi își vorbesc despre asta. Tocmai de aceea două rânduri dintr-o scrisoare precedentă –  rânduri tipărite la mașină, pe care le-ai înnegrit apoi cu alte caractere –  în care ți-ai spus durerea legată de pierderea ultimului copil, sunt cele mai prețioase pentru mine din întreaga noastră operă (de 2 sau 3 volume).

Acum… Ah, tare aș mai vrea „să-ți fac morală”, însă, de îndată ce mă gândesc că o să-mi răspunzi „păi, eu sunt femeie!” –  mă las păgubaș. Deși în această justificare „a unei ființe foarte cultivate, judicioase și spiritual bogată” există, strict vorbind, cinism. Ba nu, nici măcar cinism, ci cruzime… (De disperare?.. Nu, ia aminte!..   „N-ai cum  să clocești de două ori același ou și n-ai cum să reziști la două intervenții chirurgicale în același loc” și îmi vine în gând chestia aia din toamnă-iarnă!), „Dacă laptele s-a înăcrit – trebuie aruncat!” – ia aminte, Mașa, oare noi împărtășim cumva aceeași „filosofie” sau „înțelepciune” a senzualității umane? Este extrem de stupid! Sau, prea poate… of!.. noi nu suntem acei drept care „ne crede lumea”? Și ce răspuns să dai la: două nenorociri fac o fericire? Aici e vorba de suflet,  nu de ou, de lapte și de alte produse alimentare… și de pântece, iar tu, ca femeie, pare-mi-se, ai intuit cât se poate de bine acest lucru…

Mă doare pentru standard, și poezia – în formă de dialog – pe care ți-am trimis-o, era un fel de premisă pentru standard, iar tu ai luat-o drept sinceră confesiune pe seama noastră și … întrebi „oare chiar ai putut crede că eu sunt EA”? Sau „Dânsa i-a tot tocat în capul lui cărunt…”

Phii! Confuzia asta cuprinde destule lucruri substanțiale și nesuperstițioase, de-ale noastre… Și când vorbesc la plural, rog pe fieșcare să-și asume în mod sincer  pe seama și conștiința sa (atât cât poate). „Înțelegi, îmi iau adio de la tine…”. Ei, oare nu e stupid, absurd? Cum poți să-ți iei adio de la tine însuți? Și acum hai așa: ferește-te nițel, și să privim dintr-o parte… –  peste vreo zece ani – la luminișul nostru! Te rog, lasă deoparte  tot ce e bolnăvicios, subiectiv, scârbos d.p.d.v. emoțional!.. Și uită-te ca la ceva de bun rămas… Da … a fost, a fost și este în TOATE! Într-o zi ai zis: „aș fi putut și azi încă să fiu cu Oleg, dacă atunci…” ș.a.m.d. Oare nu ne ziceam unul altuia, pe când ne întorceam de la teatru, că cei care „pătrund ”, înțeleg natura „sentimentului”, caracterul lui zglobiu și înșelător sunt nevoiți/obligați să-l privească altfel decât mass media?

Iartă-mă, vezi, că ți-am spus și te rog din nou să mă ierți: iar aș putea fi înțeles altcumva, și iarăși… Nu, ai fost și îmi vei fi prieten, căci unii își închipuie că-și iau adio, însă de fapt, naivii de ei, nici nu bănuiesc că cele sufletești, precum semințele, abia acum plesnesc, dau colț! Mulțumesc că mi-a fost dat să te întâlnesc, să te cunosc, și încă îndeaproape… Îmi amintesc doar bucuriile… Crede-mă, crede-mă sincer: am acum aceeași stare ce-o avea țăranul acela (ți-am povestit pățania lui, îți amintești?), l-au luat în caroserie, apoi a căzut… și, strigând „Oameni buni!”, și-a frânt piciorul… și pe loc îi întinde șoferului 20 de copeici: „Mânțămăsc de drum”… Potrivit judecății reci din zilele noastre, e absurd!

Nu, Mașa, nu e absurd, dimpotrivă, trebuie întotdeauna să măsurăm totului tot cu moartea și viața, căci putea să fie ucis, și nu era de vină X sau Y că el căzuse, ci ceea ce se întâmplase mai înainte de a fi căzut el, mai bine zis, acele peripeții ale fatumului care l-au adus către acest camion ce i-a frânt doar piciorul… Nu, asta nu e o gândire denaturată sau speculativă, e crezul meu, aici e deosebirea (fie de vârstă, fie de sex) dintre noi, așa că unul (în această privință) să fie fratele de ascultare, ucenicul celuilalt, dacă vrea să fie „inițiat în taină” (adu-ţi aminte de Joseph  Knecht!) Ori să spună: „Știi… eu plec” –  și eu găsesc că așa e onest și curajos… Tu, judecând după scrisoare, ai pus și vei pune pe primul plan  (femeie sunt, asta e!) contactele de un anume gen, iar eu de un altul… Cum altfel să înțeleg disperarea ta „Cu cât mai aproape e întâlnirea noastră…” ș.a.m.d.?  Căci am avut și eu, s-au adunat atâtea necazuri și dureri sau pur și simplu trăiri sufletești și cui să le spui dacă nu înde noi, după „înmormântare”. Oare nu ne aflam noi și nu abordam împreună totul ceva mai… „împărătește”, ca să zic așa, în pofida „firii noastre renascentiste”?

…Termin. Nu zic adio, căci, repet: e absurd. Parcă poți să-ți iei adio de la tine însuți? Doar străinii își pot spune adio: fiindcă s-au întâlnit din întâmplare pe drum, în timp și în spațiu. De vei simți „chemarea”, scrie, împărtășește-te – de nu, nu te constrânge… Eu sunt același, la fel de însingurat ca atunci când am venit, în `74, la Koktebel, și sunt nespus de secătuit și îmbătrânit „de lupte-n van ca să-mi durez pe-o clipă fericirea!..”

    V.

Traducere de Victor VASILACHE

Rubrică susținută de Cezaria VASILACHE, muzeograf,

Muzeul Național al Literaturii Române