Margareta Cemârtan: „Mi se pare că comuniștii încă nu au plecat”

Pe 21 iunie, la ICLIC Library, din strada Iorga,3, a avut loc un eveniment intitulat „Memoria trecutului” în cadrul căruia s-a discutat despre deportările în masă ale basarabenilor în anii 1941, 1949 și 1951. Între invitați au fost prezente mai mult persoane născute în „Siberii de gheață”, părinții și buneii acestora fiind trecuți în lumea celor drepți. Dacă există unde și unde supraviețuitori mai în vârstă ai deportărilor, aceștia sunt neputincioși și nu pot să se deplaseze la asemenea activități.

Între invitații doamnei Valentina Ciobanu, președinte al Asociației victimelor regimului comunist și a veteranilor de război ai Armatei Române din Republica Moldova, director al muzeului „Memoria neamului” din Chișinău, a avut onoarea să fie și subsemnatul. 

„Oamenii erau băgați în vagoane pentru transportarea vitelor”

Moderatoarea conferinței, scriitoarea Maria Pilchin a menționat, de la bun început, că „o cultură a memoriei este echivalentă cu o cultură a salvgardării culturii unui popor, creându-se astfel toate șansele pentru existența lui în viitor”. „ 24 februarie 2022 ne-a demonstrat că lucrurile pot să se repete, iar copiii noștri riscă să trăiască ceea ce au pățit părinții și buneii noștri”, a spus Maria Pilchin.

În discursul său Anatol Petrencu, doctor habilitat, profesor universitar, președinte al Asociației istoricilor din Republica Moldova, a concretizat faptul că, în virtutea existenței unui program de stat, întru recuperarea memoriei persoanelor deportate, au fost editate zece volume de interviuri și memorii ale acestora. „La 1100 de localități existente atunci avem 665 de primari deportați în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Oamenii erau băgați în vagoane pentru transportarea vitelor, unele dintre încă pline de bălegar. Lipseau medicii, oamenilor, în majoritatea cazurilor, nu li s-a permis „să-și facă bagajele” și au mers cu ce aveau pe ei. Ceea ce povestesc deportații înșiși acesta este adevărul. La Tiraspol bărbații au fost despărțiți de familii, „eliberatorii” inventând cea mai necruțătoare minciună: soțiilor li se spunea că „bărbații pleacă înainte ca să pregătească condiții, adică să construiască locuințe pentru familiile ce vor veni din urmă. Dar au fost duși până la Sverdlovsk, până la Ivdel de unde nu s-au mai întors vreodată și nu și-au mai văzut familiile”, a subliniat Anatol Petrencu.

În continuare, profesorul Petrencu a vorbit despre rostul acelei diabolice „spețoperații”. „Colhozurile aveau nevoie de unelte de muncă, de infrastructură și de ce să construiască, dacă era totul gata? Oamenii gospodari cu doar câteva hectare de pământ pentru întreținerea familiei, au fost deportați. Celor care au rămas în viață nu li s-a mai întors nimic la întoarcere. Există exemple când unii dintre ei și-au construit mai multe case, aici și în Siberia, de parcă omul ar putea trăi vreo trei sute de ani. Sărăcia noastră este explicabilă, iar războiul din Ucraina ne demonstrează că apucăturile cotropitorilor nu se schimbă, au rămas aceleași”, a opinat în fața celor prezenți profesorul Petrencu.

Profesorul Petrencu a mai vorbit în discursul său și despre includerea studierii holocaustului în școli, dar și despre faptul că și istoria deportărilor organizate nu este de neglijat. 

„De la o curea de piele naturală se putea încinge o adevărată bătălie”

Maria Gogu, șefă de direcție la Agenția națională a arhivelor, a venit cu un film despre moldovenii care au rămas în Siberia și nu s-au mai întors acasă. În limba rusă, aceștia povestesc despre tragedia vieții lor, despre faptul că și aici au știut să-și întemeieze gospodării, să țină vie memoria celor care s-au stins pe meleaguri străine, cât mai sunt în viață ei, că pe urmă cine știe…

Din alocuțiunea Mariei Gogu, invitații au aflat că 20 de mii de dosare ale deportaților pot fi studiate de către oricine dorește în sala de lectură a agenției, iar două mii de dosare primite recent de la SIS „se prelucrează”.

Scriitoarea Ana Onică, autoare a 11 volume de proză și publicistică, s-a întrebat de ce oamenii nu prea învață lucruri folositoare  din lecțiile istoriei. „ Oamenii au supraviețuit pe timpul foamei, pentru că au mâncat pisici și câini, câteva boabe găsite în crăpăturile din pod. De la o curea din piele naturală se putea încinge o adevărată bătălie, pentru că din ea se gătea o fiertură, un fel de ciorbă, cum s-ar zice… Ororile deportărilor, ale foamei de atunci se repetă și sunt amplificate în Ucraina. Am văzut cu toții la televizor bătrâna care îi întreba pe soldații ruși de ce au venit să ucidă oameni și de ce nu se mai satură de pământ, băiețelul care își întreba surioara de ce în locul manualelor pune în geanta sa haine pregătite din timp și multe alte imagini de care te apucă groaza. Războiul înseamnă multă durere, lacrimi și moarte, iar Dumnezeu îi iartă și pe cei cu inima împietrită”, a afirmat Ana Onică. 

„Când vă povestesc aceste lucruri, văd aievea totul”

Margareta Cemârtan, o figură emblematică a rezistenței și a luptei pentru idealurile naționale, din Mihăileni, Râșcani, a emoționat auditoriul prin forța discursului și sinceritatea povestirii. La vârsta de șapte ani și ceva, a fost deportată în 1949 împreună cu tatăl olog de un picior, cu bunica de 79 de ani și cu un frate „de pe mamă, de 11 ani”. Nu poate uita cum au fost lăsați în taigaua pustie, gerul de peste 50 de grade din timpul iernii, povestea ei despre aflarea în Siberia fiind de-a dreptul cutremurătoare: „ Moldovenii au fost întâmpinați de către localnici cu dușmănie. Datorită propagandei, ne credeau chiaburi înstăriți. Când am ajuns în Siberia, oamenii au căutat o fântână de unde să bea apă, dar nu au găsit niciuna. Rușii luau apă dintr-un lac unde se ascundeau vitele de țânțari și tăuni, femeile spălau rufele, unde se scăldau cu toții. Din această apă trebuia să gătească și gospodinele noastre, așa că bărbații, chiar a doua zi, au săpat o fântână cu cumpănă, au agățat o căldare și toată lumea din cătun, inclusiv rușii, a avut apă potabilă.

Foamea, frica și frigul au fost cei trei demoni care m-au chinuit în Siberia. În prima iarnă, nu am ieșit din casă, nu m-am dus la școală, pentru că eram desculță. Așa m-au luat din ogradă. Mă uitam prin geam cum merg copiii băștinașilor spre școală, îmbrăcați în cojocele, încălțați cu pâsle, și plângeam. Când vă povestesc aceste lucruri, văd aievea totul. Să fi fost și mama cu noi, poate ne-ar fi fost mai ușor, dar așa ne-a fost tare greu”.

Doamna Cemârtan își amintește de bunelul dumneaei care a fost condamnat la zece ani de pușcărie „pentru niște icoane aduse de la Ierusalim”, cărora le-a dat foc în grădină președintele sovietului sătesc. Ne spune că, deși avea termen de condamnare, bunelul ei a fost împușcat în alt sat, la vreo șapte kilometri distanță de satul natal. Una dintre marile ei dureri e și faptul că nu i se permite să instaleze la Chișinău un monument al tuturor categoriilor de deportați, pe care l-a făcut pe banii restituiți de către stat drept compensații pentru gospodăriile confiscate. „Acest monument e pentru toate categoriile de victime ale terorii bolșevice: deportați, morți de foame, exterminați în spitalele de psihiatrie, împușcați și băgați în gropile cu var, apărători ai Basarabiei care au murit pentru ea în lupta cu regimul sovietic, preoți care s-au jertfit pentru credință…

Autoritățile au refuzat instalarea unui asemenea monument. Cineva m-a sfătuit să cer instalarea lui în Orheiul lui Șor. Dar eu locuiesc la Chișinău. Mi se pare că comuniștii încă nu au plecat. S-au camuflat, stau și așteaptă. Nu degeaba Dodon striga: „Nași blizco!” El și alții ca el așteaptă să vină rușii, să facă și la noi ce fac în Ucraina. Nu trebuie să stăm cu capul în pământ și să tremurăm de frică! Unii îmi spun să tac că e periculos să vorbești așa cum vorbesc eu, dar sunt deja la o vârstă când pot spune tot ce mă doare. Nu mai am ce pierde!”.

Din discursul Margaretei Cemârtan, descendentă la a treia generație din neamul marelui lingvist Eugen Coșeriu, am desprins câteva rânduri de poezie care încununează tot ceea ce a afirmat dumneaei cu tărie:

Piară călăii,

Să vină dreptatea,

Trăiască Țara

Și libertatea!

„Ai casă boierească și porți pălărie ca boierii”

Scriitorul Nicolae Rusu ne-a povestit că și familia sa era să fie deportată. „Aveam un an când s-a oprit camionul la poartă. Nu eram bogați, dar moștenisem o casă bună de la cineva care s-a refugiat în România. „Ai casă boierească și porți pălărie ca boierii” i s-a spus tatei care  le-a răspuns militarilor că a luptat pe front. La vederea celor două medalii, pe care le-a prezentat, ofițerul i-a permis să descarce din mașină tot ce încărcase și astfel ne-am salvat. Lucrurile acestea mi le-a povestit tata când am crescut …”, ne-a relatat scriitorul.

Nicolae Rusu a mai vorbit și despre soarta poporului român, unicul „reeducat prin tortură în Europa de Est” de către un regim băgat pe gât românilor tot de sovietici, despre o carte a vestitului pedagog Constantin Bobeică, deportat și el, pe care i-a prefațat-o acum 15 ani – „Dor de muntele Bobeică”, de unde ne-a prezentat câteva fragmente. Din acestea s-a reținut descrierea unor „ciudățenii” ale rușilor: traiul cu vițelul și orătăniile în aceeași cameră pe timp de iarnă, mersul la baie în pielea goală a bărbaților împreună cu femeile și copiii. De asemenea, a impresionat un citat din carte în care nepoata unui prieten din copilărie a autorului îi scrie următoarele: „Fiecare popor trebuie să se bazeze pe forțele proprii și să nu-și creeze iluzia că marile puteri nu dorm de grija lui noaptea”.

Polemică despre frică, curaj și demnitate

Constantin Rotaru, redactor la „Gazeta satelor”, a fost deportat împreună cu familia după lacul Baikal, pe când avea zece ani. Își amintește cu lux de amănunte totul și nu este de acord cu așa-zisele privilegii ale deportaților: „Nu se poate ca, într-o țară care pretinde la intrarea în UE, cei care au fost deportați să primească aproape nimic în comparație cu cei care i-au deportat, care i-au mânat cu arma din urmă la munci silnice!”.

Întâlnirea de la librărie a culminat cu o polemică despre frica ce le-a intrat în oase moldovenilor deportați, pe de o parte, și despre curajul și demnitatea acestora, calități care ar exclude frica. Margareta Cemârtan a susținut că „să mergi prin taiga, copil fiind, 12 km pe jos, și să te urmărească trei lupi înseamnă frică, să vină ”brigadirul” acasă și să-ți amenințe tatăl bolnav pentru neîndeplinirea normei cu pistolul este frică, să strângi, cu mâinile înghețate, împreună cu bunica, grâul care trebuia să meargă sub brazdă și să vină militarii acasă, să te amenințe cu arma și să ți-l ia la stat este, din nou este frică!”.

La aceste „feluri de frică”, redactorul Constantin Rotaru a mai adăugat una: frica de a nu muri iarna în Siberia, pentru că dezghețarea pământului, cu rug aprins, și săparea gropii dura trei, patru zile.

Moderatoarea evenimentului, Maria Pilchin, a menționat că literatura română „încă nu a dat un mare roman al deportărilor, iar acesta ar trebui să  se scrie anume despre această frică, un sentiment general uman, dar și despre demnitatea celor deportați.

La încheierea conferinței, Valentina Ciobanu, a povestit odiseea Muzeului Neamului, a „cerșirii” banilor de la autorități și a tuturor problemelor care au nevoie de rezolvare și care se rezolvă cu ajutorul oamenilor înțelegători, cu suflet și cu dare de mână. Din cartea Teodorei Cuzmin, pe care ne-a prezentat-o, Valentina Ciobanu ne-a relatat istoria unei familii de tineri deportați, care „s-au culcat seara, iar dimineața, pentru că afară se lăsase un ger de crăpau pietrele și încăperea s-a răcit, au găsit pruncul mort între ei”…