Caniculă fără vacanță

 Suntem în toiul verii, când lumea bună își face planuri de vacanță, când temperatura caniculară mai temperează spiritele și face bilanțul unui ciclu. Spre deosebire de ciclul secular natural, de care se conduc agricultorii (cel numărat cu fazele dinspre primăvară devreme spre toamna târzie), ciclurile moderne încep cam odată cu toamna, fie că-i vorba de școală, fie că-i vorba fotbal sau de politică. Vara se fac bilanțuri, se degajează și se relaxează atmosfera; se înseninează cerul disputelor politice, înaintea confruntărilor din toamnă. Mai mult: dacă-i caniculă, e și vacanță, lumea mai pleacă în concedii. Așa e în toată lumea.

Nu și la noi. Vara toridă ne prinde în activități febrile. Politicienii se avântă în competiții, fără pauze. Deh, căldură mare, mon cher, aici totul e pârjol și ia foc de la prima scânteie. Se ceartă PA și CNA, iar aici e cheia, locul în care Michiduță al fugarilor și al celor cu musca pe căciulă își bagă coada, agitând spiritele. Până și agricultorii, în persoana liderilor sindicatelor agricole și cu prezența tehnicii de luptă (sorry, a tehnicii agricole), au invadat Piața Marii Adunări Naționale, precum tancurile rusești sudul Ucrainei. S-au mutat de pe câmpul agricol pe câmpul de luptă politică. Iar comandant șef s-a dovedit a fi chiar un politician, unul foarte energic, foarte vizibil, foarte vocal: Alexandru Slusar.

Și nu mai e vorba de dispute și confruntări pe terenul problemelor, totul e pe câmpul politic al ultimaturilor. Și se părea că nu se va ajunge până aici, dar spiritele se înfierbântă, atmosfera e tot mai incendiară. Și sunt mulți dintre cei care vor să arunce paie uscate în aceste scântei ale confruntărilor. Întâmplător sau nu – nu vreau nici să apăr, nici să acuz, las deducțiile la discreția cititorului – protestul agricultorilor vine în pauza și în continuarea manifestărilor ortacilor lui Șor, după interzicerea partidului. Poate fi și o coincidență, desigur, dar agricultorii care protestează înțeleg foarte bine contextul.

Nici nu se pune la îndoială că în agricultură e nevoie de reforme. Nu de „stare de urgență”, cu soluții efemere, trecătoare, ci de un sistem concret. Agricultorii nu pot să ceară de la stat salarii și investiții, precum școlile și spitalele. Ei sunt liberi producători, activând în condițiile pieței libere. Dar ei pot să ceară subvenții și investiții în sistem pentru supraviețuirea, dezvoltarea și, într-un viitor, prosperarea lui. Oricât de mare ar fi presiunea tractoriștilor din piață, scopul nu e satisfacerea de moment a cerințelor acestora, ci durabilitatea sectorului agrar autohton. O strategie întreagă se cere aici, nu aplicarea unor măsuri temporare, de stabilizare și fortificare a agriculturii (pe segmentele ei durabile și eficiente). Și există – specialiștii o știu mai bine – domenii întregi care necesită investiții. Important e că aici – spre deosebire de alte sectoare ale economiei, fie și de perspectivă, dar cvasiinexistente, avem un potențial uman încă nesolicitat suficient.

În rest, toate depind de scopurile protestatarilor și ale celor de la guvernare. Dacă se vor căuta, împreună, soluții, e una; dacă se va face politică pe acest caz, e cu totul alta. Și consecințele, în ultimul caz, vor fi triste, și pentru agricultori, și pentru guvernanți. Protestul își are justificare în măsură în care există restanțe neachitate față de sistemul agricol. Și soluția ar fi tot aici, doar că bugetul nu permite. Cerc vicios. Pe de altă parte, reforma salarială în domeniul public (de fapt, mărirea salariilor pentru angajații statului) vine să toarne și ea gaz pe foc. Oricât de necesară (altfel, de unde să ai guvernare eficientă, dacă nu poți angaja profesioniști din cauza lefei mici?), ea comportă multe riscuri. Mai mult, se poate întâmpla că salariile, mărite de actualii guvernanți cu atâta consecvență, le vor primi… viitoarele guverne, cele ale opoziției de azi. Cineva calculează și impactul reformelor?

Pe un alt front, la fel de activ, s-au confruntat forțele de ordine ale actualei puteri cu partizanii lui Șor, o unitate pe cât de greu definibilă, pe atât de vizibilă, vocală, omniprezentă: de la piețele și străzile Chișinăului, la partea „găgăuză” a Bugeacului și la piațetele din Orhei sau Bălți. Un război ce părea să nu aibă sfârșit, dus pe spații diferite și cu angajarea forțelor celor mai diverse. Între timp, pe aceeași dimensiune a confruntărilor, dar pe spațiul decizional al justiției, s-a dat bătălia pentru existența însăși a formațiunii care purta, sfidător, numele fugarului Ilan Șor, implicat în schemele de devalizare a miliardului furat și în organizarea unor acțiuni în detrimentul Republicii Moldova și în folosul unui stat străin, războinic, agresor în Ucraina (amenințând totodată suveranitatea Moldovei) și ostil parcursului european al moldovenilor.

Interzicerea partidului Șor în ședința decisivă a Curții Constituționale trebuie nu doar apreciată just, ci și privită în perspectivă. După cum se știe, deciziile judecătorești se iau exclusiv în baza unor fapte din trecut, dar ele își au rostul numai dacă au consecințe pentru viitor. Or asta înseamnă că orice formațiune politică trebuie să evite erorile și infracțiunile. Iar instituțiile statului și justiția trebuie să fie principiale și intransigente exact pe acest segment: orice dovadă a implicării unui stat străin în activitatea unor formațiuni cu impact politic în actul de guvernare al Republicii Moldova trebuie penalizat dur, ca și orice tentativă de corupere a alegătorilor. Nu mai spun că finanțarea netransparentă și din surse dubioase, criminale sau străine, a partidelor și a concurenților electorali trebuie să conducă la excluderea imediată a acestora din cursa electorală și la radierea partidului (în urma unei decizii judecătorești, bineînțeles, cu probele pe masă) din registrul formațiunilor politice. Cu pedepsirea făptașilor. Asanarea spațiului politic autohton trebuie să fie una dintre condițiile sine qua non pentru integrarea noastră în lumea civilizată.

Gata, mai relaxați-vă, mai răcoriți-vă.