Despre câinoșenia unor oameni și plânsul omenesc al unui câine otrăvit

În mahalaua în care locuiesc „problema câinilor” este una de durată. Pe lângă „problema gunoiului” netransportat de foarte multe ori la timp, a drumurilor pline de gropi de pe lângă cele câteva blocuri mai noi sau mai vechi și a „institutului de tutunărie”, o clădire pustie, mare și impozantă din perioada sovietică, această problemă persistă de zeci de ani.

Pentru că de repararea drumurilor se ocupă cine nu se ocupă, gunoiul poate să mai aștepte, iar „institutul” chiar este de folos pe noapte boschetarilor și unor adolescenți „scăpați de sub control”, unii oameni, puțini la număr, au ales să aibă grijă de câini. Adică să facă ce pot, cât pot pentru aceste animale care nu au nicio vină că se nasc, cresc și… sunt cotonogite ori chiar otrăvite cu cruzime de alți oameni.

Când se întâmplă asemenea tragedii, „naivii”, „rămașii în urmă cu înțelegerea acestor timpuri importante, deosebit de grăbite” suferă neputincioși și fac curățenie, adică strâng hoiturile și le îngroapă, pentru că nimeni altcineva nu o va face. În plină vară, când pericolul unei epidemii este mai mult decât real, sar în ajutor și vreo câțiva bărbați care găsesc câinii omorâți, după miros, prin bălăriile din jurul „institutului”, în spatele clădirilor, în apropierea terenului de joacă al copiilor…

Este drept că așa ceva nu se întâmplă chiar în fiecare an, dar de ce se întâmplă anume vara, pe o căldură insuportabilă, rămâne o întrebare la care ne-ar putea răspunde doar medicii care se ocupă de cei săriți de pe fix.

Autorul acestor rânduri nu a fost doar „martor ocular al unor asemenea evenimente”. Din motive lesne de înțeles, în plină vară, m-am ocupat și eu „într-o bună zi” de „soluționarea” unei atare probleme. Ba chiar „mi-am antrenat” și fiul, pe atunci licean, care, benevol, m-a susținut în „activitatea de lichidare a consecințelor dezastrului urât mirositor”. Cât de nesuferită este această ocupație știu doar cei care au avut vreodată ocazia să o presteze „în folosul societății”.

Cu scuzele de rigoare pentru prezentarea acestor triste realități, de care nu învinuiesc pe nimeni deși cineva este totuși responsabil, voi spune că „operația specială” de exterminare a patrupedelor, ce-i drept la scară mai mică, se desfășoară și în vara acestui an. Duminica trecută, cam pe când se întorc enoriașii de la biserică, acest câine otrăvit nu mai avea puteri să se ridice și să treacă de mijlocul drumului. Cei care l-au văzut și mi-au transmis imaginea mi-au spus că plângea ca un om. Ca un om care poate să plângă, aș adăuga eu, nu ca unul pe care nu-l doare vreodată inima pentru o așa nelegiuire.

Cei câțiva oameni, iarăși cei puțini, care i-au adus apă și lapte prins din frigider și i-au dat să bea se zice că l-au salvat. Copiii care s-au adunat în jurul lui au avut de învățat o lecție despre cum nu trebuie să se poarte nimeni cu animalele. Cei care l-au otrăvit și au mai otrăvit și alți câini până acum în primăvara acestui an nu este exclus să fi privit dintr-o parte „spectacolul”, să fi râs chiar de „prostia” celor vreo câțiva oameni „care nu au cu ce se ocupa”.

Acum, spre finalul acestei tablete, mă gândesc că nu este exclus faptul ca asemenea istorii să se întâmple în fiecare localitate din pitoreasca noastră republică. Câinii vagabonzi și pisicile fără de stăpân au umplut satele și orașele noastre, iar unii oameni, pentru că autoritățile nu întreprind mai nimic, cred că nu au altceva de făcut decât să omoare bietele animale. Sau măcar să arunce cu pietre în ele și să le calicească, așa cum văd că se întâmplă și la Grătiești, suburbie a Chișinăului în care locuiesc.

Le-aș recomanda să privească reportajele din Ucraina în care animalele sunt salvate de rând cu oamenii, iar vreun bătrân sau vreo bătrână apucă să ia, în ultima clipă a evacuării, câinele ce înoată în curtea inundată sau pisica urcată pe acoperiș.