„Să nu dorești nimic – dorințele veni-vor singure…”

Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako

25.06.1975

Mașulea, salve!

„Aveţi cuvântul, tovarăşe Mauser!” –  cred că după ce-l vei citi pe Lao Zi îți va fi limpede că și asta e o „expresiune” feminină. În general, voi repeta iarăși și iarăși că secolul nostru e unul „feminin”, din care cauză au apărut și mauserele și „literatura absurdului”. Nu e un paradox, Mașa! Îți explicam odată: după felul cum se raportează omul la moarte putem judeca despre principiile lui de viață… Creștinismul a devalorizat viața, punând accentul pe moarte și pe viața de apoi… În virtutea și drept urmare a unui șir de deducții s-a ajuns la concluzia că nu există viața de apoi (nici judecată, nici răspundere etc.). Deci rămâne o singură viață – „iasta” … Iar iastă viață-i cusută cu ață… (Bucurii puține, e neorânduită, scurtă, mereu o paște moartea. Au nu e absurdă chestia asta?). Iar raționamentul acesta e o judecată curat femeiască! Pentru că totul s-a redus la un singur individ, care la drept vorbind nici măcar nu s-a fost împlinit… și nu are nimic în comun cu Viața în general.

Așa că scrisorile tale sunt rodul acelei zemi în care noi fierbem… Mai ales în ultimul timp! Bănuiesc de unde ți se trage molima asta… Deodată se trezește în tine muierea și începe a protesta în mod aproape inconștient: toată lumea trăiește (ce înțelegi prin „trăiește”?) și se bucură… pe când eu… uite ce de-a „frumuseți” trec pe alături… „Mama are dreptate!” – exclami tu în somn! Iar a doua zi îți învinuiești soarta!.. Zadarnic, draga mea!.. Să nu dorești nimic – dorințele veni-vor singure în fuga mare, ne caută ca niște copii! Când alerg să le potolesc – dorințele astea – mă aleg numai cu amărăciuni…

Cumva parcă iar „fetești”! Oare chiar atâtea griji și nevoi s-au abătut deodată peste tine, încât ai simțit brusc că e peste putință!? Nu te zbate! Ca un bun înotător, dacă vezi că valul vine să te izbească – dă-te afund!

…Desigur, Vasile face teorie pentru că are „idei de bunic”… Iar Mașa… De ce femeia a fost „înscrisă” la bărbat?!? Ca să nu fie dusă de „urletul hornului”, ca să nu urle la lună, ca să aibă alături un mic exemplar pe care să-l roadă ca un gândac de scoarță…

…Și eu, primind scrisorile tale, confruntând… mai bine zis după ce le-am citit la rând – mai și bănuiesc câte ceva, însă asta mă privește doar pe mine… (Stop: oare vrei într-adevăr „să reluăm fumatul!?” (în sens direct și în celălalt sens) Da?).

Închei aici, Mașa… Nu-mi fac iluzii că vei veni la Koktebel. Nici mama nu permite, deoarece Andrei… Ș-apoi și alte chestii incomode acolo, la Koktebel. Căci altminteri am fi putut găsi un ungheraș! Ce-ai să zici de asta?

Așadar, simt în răstimpuri că o afurisită de Babă-Cloanța… m-a preschimbat… în urs domesticit! Zău așa! Și simt că sunt rodul unei vrăji – băiatul cutare-a-lui-cutare, și văd-pricep… că eu-ursul sunt amenințat cu bâta, cu tăciuni încinși, ba și miere mi se bagă sub nas – doar-doar o să mă ridic pe picioarele dinapoi… sau o să încep a țupăi… Și repet mereu în sinea mea: o, nu sunt urs, nu, – sunt un prinț pe care soarta-mașteră l-a fermecat… și o aștept pe cea de-a doua mare vrăjitoare – geniul bun care să mă preschimbe iarăși în om!

Nu aveam de gând, zău, să-ți scriu astea… Căci astfel m-am „prins”, m-am lăsat „momit” și m-am purtat nepotrivit cu adevăratul taoism. Tu însă îmi ești scumpă „cu capul tău”, nu doar cu inima…

Iartă-mă, poate că scrisoarea sună a dojană?!.. Nu, e o simplă mărturisire, Mașa! Iartă-mă că mi-a scăpat! Și în general mi se pare că m-a cam luat gura pe dinainte! Ah, Doamne, când oare mă voi descotorosi de această „mâncărime de limbă muierească”?!

Pun punct aici. Și niciodată, Mașa, să nu mai bei „ceai cu dulceață”… de „tângă după Sonny al tău”. Ne-am înțeles? Mă întorceam azi de la înviorarea de dimineață… și deodată am izbucnit în hohote de râs. „Bravo, Vasile!.. uite în ce hal ai ajuns”… ți se scrie „în timpul băutului ceaiului… cu chefir pe față…” (Chefir în loc de lacrimi!..). E momentul să pui mâna pe toiag și… să dispari.

Al tău V.

30.06.1975

Marica, draga mea, salut!

Ei uite, mi-am zis, de ce să mă gândesc mereu la ea, n-ar fi mai bine să-i scriu?

Închipuie-ți, de opt ceasuri în șir, după discuția noastră telefonică, revii în mine… în chip de… poiană însorită… Sub diferite pretexte… și în diferite ipostaze… Uneori mi se așază în gât un nod cu lacrimi, pe cinstea mea! Aduce chiar cu o întunecare a minții, zău!.. Gata! Mai mult de două luni nu e chip nicicum, jur!.. Salivă în gură… mintea înnegurată… chiar și dușurile reci nu mai sunt bune de nimic…

Mașulea, atâta am vrut să-ți spun… Am început ca un cântăreț neisprăvit, încă puțin și voi scoate note false… Cum e posibil să începi cu o notă atât de înaltă?

Ei, iartă-ne pe noi păcătoșii… Dacă n-ai fi telefonat… (Ba bine c-ai telefonat!.. Iarăși… ca întotdeauna! mulțumesc!)

Recunoaște, spune-mi deschis: sunt ridicol?.. uite-așa, sunt ridicol? Și mă ierți. Și nu-mi reproșezi pierderea unor „calități bărbătești”? Ei, să zicem, pentru că trădez în acest moment învățătura „Dao De Jing” atât de scumpă inimii mele?

Dar, fie, nu mi-e rușine de nimic… acum în general mi-e! ah, cum să-ți spun? Îmi vine să mănânc pământ, ca în ziua de 8 martie, zău! (N-ai uitat?)

Termin, scumpa mea! Nu am pe nimeni… de dragul căruia pur și simplu să… ZBÂRNÂI!!!

Și-atât, și te pup… și zbârnâi, și zbârnâi… (în piept, un fel de coardă… iar picioarele curat îmi răsună ca niște fire electrice!..)

Al tău și preaplin de tine!

P.S.

Am scris crezând că „mă voi despovăra”… Ce crezi că a rezultat? În P.S. „Și totul în tine!”, precum zicea la Tolstoi un mujic.

Traducere de Victor VASILACHE

Rubrică susținută de Cezaria VASILACHE, muzeograf,

Muzeul Național al Literaturii Române