Cartoanele lui Potiomkin

Deunăzi, o dronă cu exploziv a atacat Kremlinul, lovind Palatul Senatului. Reacția oficialităților ruse a fost una previzibilă și suspect de promptă, căci, de regulă, acestea au nevoie de mai multe ore pentru a inventa post factum explicații la eșecurile pe care le suferă.

O armă care lovește Kremlinul, cel mai păzit obiectiv din Rusia lui Putin după Putin însuși, este, deopotrivă, o surpriză neplăcută și un chix rușinos al forțelor de apărare antiaeriană. Dar asta numai dacă presupunem că autorii atacului sunt militarii ucraineni sau cine știe ce formă de rezistență locală a rușilor antiputiniști. Altminteri, vorbim despre o provocație a FSB – maestrul uneltirilor și al diversiunilor mai cu seamă în propria lui țară –, menită să justifice crimele viitoare ale armatei ruse în Ucraina sau/ și o eventuală absență a lui Putin de la parada de 9 mai. Dacă scenariul din urmă este adevărat, se iscă o întrebare firească: de când Kremlinul trebuie să-și dea găuri la cupole pentru a-și îndreptăți fărădelegile, și așa uriașe, din țara vecină? Pe de altă parte, lui Putin chiar nu i-ar face nicio plăcere să apară de 9 mai în Piața Roșie, protejat de șvaițerul acela de scut antiaerian pe care i-l asigură rachetele lui ultramoderne și atât de precise.

O minte normală nu ar fi în stare să înțeleagă de ce rușii sunt gata să-și saboteze astfel imaginea doar pentru a îndreptăți un nou atac devastator asupra vreunui cartier rezidențial ucrainean sau, în premieră, poate chiar asupra Președinției și Statului-Major din Kiev. În acest scop, dacă ești FSB, e mai logic să lansezi o dronă ca și cum ucraineană într-o altă clădire importantă din Moscova, dar care nu are aceeași încărcătură simbolică precum Kremlinul. La o adică, ai putea lăsa și vreun angajat-doi acolo, ca atentatul să fie unul sângeros – iată scuza perfectă pentru un nou torent genocidar de rachete asupra Ucrainei, pentru o nouă mobilizare și, totodată, un argument forte pentru acei umaniști de pe glob care abia așteaptă o victimă civilă a armelor ucrainene pe teritoriul Rusiei ca să ceară, indignați, stoparea ajutorului pentru ZSU. Altfel spus, de ce să riști lovind, fie și butaforic, ceea ce tot tu consideri și prezinți mereu ca inexpugnabil? E ca și cum ai băga acul în inima imperiului, crezând că, în acest fel, îi dai un nou suflu.

Dar, ca să-i pricepi pe ruși, trebuie să ai creierul deprins cu utopii și antrenat cu halucinații, căci rațiunea te va ține mereu departe de adevăr – cui i-ar fi venit să creadă că Moscova și-a folosit aproape întregul arsenal de rachete cu rază lungă de acțiune împotriva unor ținte civile și nu militare în Ucraina? Și totuși, acesta este adevărul, în ciuda tuturor explicațiilor care ni s-au dat: că rachetele ar fi țintit depozite cu muniții, dar în fața lor au răsărit, miraculos, blocuri de apartamente; că ofițerii ar fi lucrat după hărți vechi, sovietice, pe care nu figurau încă centrele comerciale și stațiile de autobuz apărute în ultimii ani etc. etc.

Cu toate că recomand întotdeauna doar explicațiile bazate pe fapte verificabile, în cazul agresiunii ruse și al tuturor protagoniștilor ei, începând cu șeful suprem al oștirii și terminând cu cel mai umil răcan al acesteia, constat că, deseori, iraționalul și ilogicul ne ajută să le înțelegem mai bine comportamentul și deciziile decât examenul pur rațional. Iar dacă privim din unghiul acesta la lucruri, teroarea asupra civililor capătă un sens cât se poate de limpede, imposibil pentru omul civilizat, dar firesc pentru un popor care, în ciuda unor aparențe, nu s-a despărțit nicicând, în adâncul lui, de sălbăticie.

Adevărul e că rușii bombardează (aproape întotdeauna) conștient ținte civile, pentru că, în mintea barbarului și a torționarului, toată alteritatea este inamică, nu doar cei care opun rezistență armată. Astfel, când au ocazia, militarii ruși își vădesc, fără ezitare și cu foarte puține excepții, apucăturile lor tătaro-mongole și vocația pentru sadism. Iar dacă, întâmplător, doresc să mai lovească și câte o țintă militară, nu o fac cu prea multă tragere de inimă: inamicul se poate ascunde din timp, se poate redisloca, daunele ar putea fi minore, iar victimele, invizibile la televizor. În schimb, dacă dărâmă un bloc locuit, obțin garantat o sumedenie de „ukropi“ sfârtecați și „kartinkă“ exaltantă la televizor.

Până la urmă, cam tot ce fac rușii este să producă impresie, satele lui Potiomkin fiind alegoria dintotdeauna a regimului și a politicii statului moscovit. Nu-și doresc ei oare mereu să copleșească prin cantitate, prin mărime și strălucire exterioară, etalând invariabil mai multă forță și performanță decât au în realitate? Nu-i oare acesta și motivul pentru care s-au arătat mereu atât de sensibili la propagandă, crezând cu sinceritate propriilor lor minciuni și apoi răspândindu-le peste tot unde au putut să ajungă? Nu sunt ei gata să moară cu milioanele pentru iluzia măreției, în loc să o construiască efectiv?

De dragul imaginii, niciun sacrificiu nu este prea mare. Uneori, poți sacrifica până și un simbol precum e Kremlinul (cetatea de necucerit) pentru a-l înlocui imediat cu altul, mai eficient – țarul candid, harnic și patriot, hăituit noaptea de teroriști ucraineni în cabinetul lui de lucru. De aceea, chiar dacă drona nu a fost o operațiune FSB, destinată să-l victimizeze pe Putin și să pregătească terenul pentru viitoare mișelii, ea va deveni (a devenit deja!) o operațiune a serviciilor secrete și a propagandiștilor, care vor stoarce toate câștigurile imaginabile din filmulețul cu pricina.

Motiv pentru care Ucraina nu ar trebui să aibă niciun fel de ezitări în a-și trimite în continuare aparatele de zbor în Rusia, ignorând criticile aliaților obsedați de „escaladare“ și reacția Rusiei însăși. Căci ucrainenii vor fi considerați oricum vinovați de tot ce se întâmplă în Rusia chiar și când își vor ține cuminți flota de drone acasă – nu poartă ei oare acum, în mintea rușilor, vina pentru faptul că se opun genocidului și îndrăznesc (ce tupeu!) să-și apere țara? Nu sunt oare pedepsiți tocmai pentru că au cutezat să dea foc cartoanelor lui Potiomkin?