Minunatul vrăjitor de coz

America se află deja în plin proces electoral. Anul acesta se dă lupta pentru nominalizarea candidaților la funcția de președinte din partea celor două partide. După cum se desfășoară „ostilitățile“, se pare că în 2024 se va juca aceeași finală ca și în 2020 – Joe Biden din partea democraților și Donald Trump din partea republicanilor își vor disputa marele trofeu care e Casa Albă.

La anul, primul candidat va avea 82 de ani, iar al doilea, 78. Dar, în contextul politic actual, vârsta contează mai puțin: democrații nu-și pot permite să schimbe o echipă care se descurcă peste așteptări în condiții de criză, deși ei, ca partid, au o mai mare varietate de opțiuni decât republicanii, pe când aceștia din urmă se vor solidariza, la nevoie, și cu Trump, ale cărui șanse de a învinge în așa-numitele primaries sunt considerabile (sondajele îi făgăduiesc ghidușului miliardar newyorkez aproape 50% din voturi, ocupantul locului doi fiind Ron DeSantis, cu nici 30%). Se pare deci că actualul șef de la Casa Albă va întruni cu mai multă ușurință majoritatea necesară pentru a-și reprezenta partidul la prezidențiale decât fostul președinte american, care înfruntă o opoziție ceva mai consistentă în interior. Totuși, la cum se văd lucrurile azi, nici contracandidatul republican Ron DeStantis, nici procesul intentat lui Trump nu prea au cum să-l împiedice pe acesta din urmă să obțină nominalizarea.

E firesc ca, în aceste condiții, lumea normală să-și pună o întrebare: WHY?

Cu alte cuvinte, de ce iarăși Trump? Ce s-a întâmplat oare cu America, modelul exemplar de democrație și societate liberă care a ajuns să mizeze acum pe o carte atât de măsluită, dar și evident perdantă, pe termen lung? De ce simpatizanții republicanilor nu l-ar prefera pe un om de bun-simț ca DeSantis? În ciuda carențelor lui, acesta este, în mod sigur, mai pregătit să reprezinte onorabil SUA pe glob, cârmuind fără excese și scandaluri acasă. De unde vine pasiunea aceasta pentru un populist guraliv și demagog care, de multe ori, nu prea știe ce spune și habar nu are pe ce se întemeiază cu adevărat măreția Americii? Își dorește oare electoratul republican izolarea țării de restul lumii, pace și prietenie cu Putin și multe alte aiureli pe care le propun Trump și echipa lui (America First Policy Institute și Heritage Foundation)?

Deși este greu de crezut, acest electorat îl va vota aproape in corpore pe Trump, dacă ultimul va câștiga competiția internă. Și o va face nu neapărat cu gândul la lucrurile bune cu care se asociază mandatul său anterior – creștere economică (2,5% anual, înainte de pandemie), descreșterea șomajului (la 3,5%, cea mai mică rată din ultimii 50 de ani, potrivit unei analize BBC), apariția a 6,4 milionale de locuri de muncă noi și creșterea veniturilor (în medie cu 2,1%, dar, iarăși, până la pandemie) – și nici cu gândul la eșecurile sau erorile din trecut, cum a fost, de pildă, maniera în care administrația Trump a gestionat criza generată de covid ș.a.

Susținătorii Partidului Republican își vor asuma și de data aceasta toate riscurile aferente guvernării unui președinte care se pricepe, în fond, doar la bani și care nu este un politician propriu-zis, ci un showman politic cu idei dubioase și chiar periculoase. Căci Trump pentru ei este mai mult decât un președinte; el este, mai curând, un general de armată, războiul fiind unul cultural. Corectitudinea politică – o adevărată ideologie care a răsturnat viziunile și valorile considerate de „elefanți“ drept tradiționale pentru America – a provocat un „război cultural“ pe care aceștia simt că l-ar pierde, dacă ar avea în frunte lideri democrați sau chiar niște republicani moderați. Căci „elefanții“ îi percep pe adversarii lor (care nu sunt, la drept vorbind, toți democrații, ci aripile așa-zis „progresiste“ și chiar de extremă stângă ale „măgărușilor“, deloc majoritare, dar foarte influente) ca pe ceva radical antisistemic, ceva ce ar trebui contracarat prin mijloace și lideri politici la fel de radicali.

Iar Trump apare ca liderul capabil să extirpeze tendințele în care simpatizanții republicanilor întrezăresc declinul și pierzania Americii. Adevărata luptă se dă, așadar, pe terenul „cultural“, fiind profund ideologică și având o foarte slabă conexiune cu economia, politica propriu-zisă etc. Trump vrea ziduri pentru a stăvili fluxul imigraționist dinspre America Latină, și nu numai. El le promite votanților că statul nu va finanța școlile în care educația se focalizează pe teoria critică a rasei, pe problematica legată de sexualitate, pe „gender policy“ etc. Trumpiștii sunt în continuare pentru dreptul neîngrădit de portarmă și împotriva avorturilor. Dar, cel mai important, fostul președinte îi încredințează pe alegătorii săi că ei nu vor mai suporta, nici la serviciu, nici pe stradă, nici la televizor efectele cenzurii pe care o instituie, într-o manieră cvasitotalitară, corectitudinea politică. Pe scurt, el le promite mai multă libertate economică și mai ales libertate de exprimare, ca pe vremuri, deși Trump însuși confundă această, ultimă, libertate cu slobozenia ireverențioasă a gurii. Se pedalează, în același timp, și pe respectarea drepturilor constituționale și a obligațiilor morale tradiționale, de sorginte religioasă (altfel spus: pe etica protestantă), două argumente grele în lupta cu mentalitatea și concepțiile când teribilist-contestatare, când anarhic-demolatoare ale generației „woke“, „metoo“, „cancel culture“ etc.

Având aceste promisiuni, adepții republicanilor vor ignora, ca și data trecută, aspectele negative sau urmările primejdioase pe care le presupune o nouă victorie a lui Trump, de la polarizarea societății la decizii iresponsabile pe plan extern – o Americă ce nu va înțelege că „greatness“-ul ei se construiește pe rolul de arbitru jucat de ea în lume își va pierde nu numai supremația globală, ci și coerența/ puterea interioare, subminate și erodate deja de extremele ideologice ale celor două partide.

Trump este, de fapt, un vot de protest și, în același timp, declarația politică a unei părți semnificative a societății americane. Este reacția ei la toate acele schimbări esențiale care au loc în spațiul și în mentalul public și care sunt sprijinite și promovate la nivel federal în special de elitele intelectuale ale democraților. O federație pe care o lega și suda doar Constituția sumară a fondatorilor cu amendamentele ei și angajamentul colectiv de a supraveghea și de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor, indiferent de originea și de naționalitatea lor, atât acasă, cât și peste hotarele țării. Și care acum se transformă în ceva specific mai curând (și în cel mai bun caz!) Franței social-democrate și etatiste decât Americii protestante și liberale.

Democrații nu au înțeles (sau: au ignorat cu bună-știință) cauzele și natura mesajului pe care îl transmit alegătorii lui Trump. În loc să tempereze vocile revoluționare, radicale din partidul lor și să nu se asocieze chiar cu toate iconoclasmele posibile ale momentului, ei au preferat să mențină, cu orice preț, coeziunea internă a partidului, să-și păstreze simpatia marilor publicații și posturi de televiziune, care promovează, fără perdea, o agendă „leftie“ corectă politic, și să mizeze exclusiv pe bunul-simț al cetățeanului american care, în viziunea lor, nu are cum să-l mai aleagă o dată pe minunatul vrăjitor de coz în fruntea țării. O eroare de calcul ce s-ar putea dovedi fatală: între o formă a prostiei și alta, republicanii vor vota, implacabil, cu cea care le poartă sigla.