Pușcăria cu plată

„Of, ambutoiașele estea!”, se vaită o femeie de vreo cincizeci de ani în troleibuzul în care stăm, dar ne și mișcăm de la o stație la alta de aproape o jumătate de oră. Se vede că este de la țară, „după forme, după port” și se grăbește undeva, dar nu va ajunge degrabă. Dacă era la ea acasă, în sat, ajungea demult unde îi trebuie pentru că acolo nu-s „comodități ca în capitală”. Nu stai să aștepți troleibuzul sau autobuzul, dar nici nu dai cei șase lei cu care poți cumpăra pâine ieftină „de la Șor”. Picioarele femeii de la țară sunt deprinse cu „alergatul pe dealuri”, cu „vizitarea sotcilor”, iar mâinile ei muncite nu mai află odihnă din primăvară până în toamnă…

„Apoi dacă așă vă chinuiți neavoastre în tătî dimineața ca să ajungeți la servici, nu vă fericesc deloc. Și asta-i glumă, oameni buni?! Nu știu eu drumul cum să ajung pe jos la un spital că demultișor eram acolo. Poati că deamu am întârzâet șî nu mai ari rost să mă duc, dar am să răbd până la capăt să văd și zâși doctorul”, spune femeia necăjită pe care o ascultă toți, chiar și vreo doi tineri de pe scaune ce și-au mai întrerupt uitatul în telefoane, dar nu-i oferă locul.

Între pasageri se începe o discuție aprinsă, ca la o ședință a Primăriei sau a Guvernului unde se discută probleme foarte importante. Oameni care nu se cunosc sau se știu doar din vedere se revoltă împotriva a tot și a toate. Nimeni nu mai este bun, în nimeni nu mai poți avea încredere. Ambuteiajele kilometrice din oraș, în orele de vârf ale circulației rutiere, sunt „iadul pe pământ”. Se găsesc și din cei ce susțin că „ de toate e vinovată Maia, Ceban face tot pentru oraș, dar dacă i se pun bețe în roate…”.

Un bărbat de lângă geamul troleibuzului arhiplin se uită la automobilele blocate în trafic, pe celelalte două benzi. În majoritatea dintre ele vede doar șoferi și șoferițe, mai mult tineri de până la treizeci de ani. „Au ajuns unii să trăiască zile foarte grele. Fiecare membru al familiei are mașina lui. Patru membri – patru mașini! Sute și mii de familii de acest fel. Orașul se înădușă!”, se revoltă omul supărat.

„De ce nu se mai face șoseaua de centură? Numai în campania electorală își amintesc de ea! Iaca vine toamna, avem alegeri și iar ne vor spune că se lucrează, că vom face, numai alegeți-ne. De treizeci de ani tot fac și fac…”, zice o doamnă, în timp ce ușile se deschid pentru că, în sfârșit, am ajuns în stație.

Drumul, care putea fi parcurs de un mijloc de transport în câteva minute, parcă nu mai avea capăt, așa că las discuția să continue și ies imediat. Pornesc pe jos ca și alți pasageri ce nu au mai suportat cazna unui început de zi, „pușcăria cu plată”, înainte de a ajunge la serviciu, la facultate etc.

Pasagerii mai în vârstă au rămas, bineînțeles, în troleibuz. Presupun că unii chiar s-au bucurat că s-au mai eliberat locuri și le-au ocupat fericiți. Vorba înțeleaptă despre „tot răul spre bine” se adeverește: în timp ce copiii și tinerii aproape că aleargă pe trotuar, adică fac sport pentru sănătate, bătrânii rămași în troleibuz continuă să discute despre transportul din oraș, despre alte probleme care se vor rezolva odată și odată.

Pentru că drumul meu spre locul de muncă coincide cu ruta troleibuzului din care am coborât, peste trei stații de mers pe jos, acesta mă ajunge din urmă. Îl recunosc după număr, dar și după chipul femeii de la țară care stă pe scaun la geamul de lângă ușa din față și merge mai departe la spital, la doctori.

Mai am puțin și ajung la serviciu. În numai două ore de mers târâș-grăpiș, cu mare dificultate.

Pe lângă foarte multă lume fericită că a ajuns, chiar dacă cu mare întârziere, la destinație, sunt și eu fericit. Autoritățile, după ce vor citi aceste impresii de călătorie matinală, vor lua fără întârziere măsurile „de rigoare” cuvenite, iar eu, pentru orice eventualitate, voi ieși mâine dimineață din casă la prima oră. Pentru că e mai sigur, mai reconfortant, mai de folos.

Chiar și călătoria de azi, despre care v-am povestit pe scurt aici, îmi este de mare folos. Pe lângă vorba înțeleaptă „tot răul spre bine”, m-am mai gândit la una: „tot pățitu-i priceput”.

Încă un gând deștept: nevoia îl învață pe om!

O zi frumoasă!